“Filtre de cafea aveţi?”, întreb. “Avem dară. O mie bucata.”
îşi lasă ţigara fumată doar pe jumătate pe o treaptă, se ridică greu, oftează cu obidă, ajunge în spatele tejghelei şi mă întreabă scurt: “Vrei?”
Nu eram convins că sunt la curent cu preţurile filtrelor de cafea prin magazine, dar “o mie bucata” mi se părea multicel, în raport cu preţul unei cutii de 100 de bucăţi. “O cutie întreagă cât face?”, încerc eu. “Păi, dacă o bucată îi o mie, atuncea o cutie îi o sută de mii, că-s o sută de bucăţi.” Brusc îmi aduc aminte de vremea primilor ani de facultate, când ţigările încă se mai vindeau la bucată, la un preţ de exact a douăzecea parte din cel al pachetului întreg.
Fireşte, deci, tanti Lenuţa are dreptate... deşi parcă îmi amintesc că un pachet de 100 de filtre nu costă prin Cluj mai mult de 5 lei. Cum nu mă interesa să-mi fac provizii pentru mai multe zile, cer cinci bucăţi, dau să plătesc cu o monedă de 50 de bani şi aştept. Tanti Lenuţa fuge de după tejghea să-şi ia în primire ţigara fumată deja degeaba, pe scări, stinge chiştocul de tot, revine şi mă găseşte tot înăuntru. “Mai vrei ceva?”, mă întreabă la fel de scurt ca mai înainte. “Bonul, doamnă.”
Nu mi-aş fi imaginat că am declanşat o aşa confuzie în matricea funcţională a bietei patroane de butic. întâi, m-a ţintit nedumerită şi incredulă, ca pe unul care are chef de glume proaste cu ea, femeie în etate. Apoi, dădea senzaţia că se pregăteşte s-o apuce râsul, fiind sigură că urmează să-i zic că e filmată cu camera ascunsă. La alte câteva fracţiuni de secundă, am zărit o uşoară stare de alertă, încolţindu-i ideea că, din moment în moment, aş putea să-i vâr sub ochi legitimaţia de la Fisc. “Pentru cinci hârtii de filtru vrei bon?...”
Ştiam bine ce fac. Ştiam că evaziunea fiscală umblă cu jeep-ul, TIR-ul şi barja de petrol, nu fumează până la cotor ţigări ucrainene de contrabandă pe scările unui magazin dintr-un oraş decadent de provincie. Mai ştiam, de asemenea, că 89% din bugetul local al oraşului se duce pe veniturile – unele foarte mici, altele foarte mari – ale aparatului administraţiei locale supradimensionate, că investiţiile recente (din ultimii 20 de ani, cred) se reduc la cârpeala ordinară a unor străzi şi la ridicarea unui acoperiş deasupra pieţei agro-alimentare, că doar de unde să mai ajungă bani şi pentru altele? Transparenţa caliciei micuţului oraş izbeşte în raport cu opacitatea exerciţiului bugetar şi cu lipsa de cultură democratică a locuitorilor săi. Aici, nimeni nu trage pe nimeni la răspundere. Nimeni nu primeşte, dar nici nu cere bon la prăvălie.
Tanti Lenuţa e aceeaşi care, înainte de ’89, avea pâinea şi cuţitul în această parte de oraş, fiind gestionara singurului magazin unde “se băga” pâine, lapte, ulei, zahăr, iar oamenii aşteptau să-şi primească obolul din partea sa, suprema reprezentantă a unui sistem de stat care... “îţi dădea serviciu, te băga la bloc, aveai o pită să pui pe masă, nu erau oameni care să moară de foame, ca acuma, şi lumea avea frică de Dumnezeu, şi nu-ţi era frică să ieşi pe stradă, şi în fiecare vară mergeam şi noi în staţiune... ehe... da’ acuma mai poţi?...”.
Populaţia îmbătrânită îşi pleacă sfioasă capul când e mustrată aspru, chiar şi astăzi, de eterna farmacistă ce se comportă cu aceiaşi şi aceiaşi pacienţi, de zeci de ani, ca o patroană de bumbăcărie. Binomul cetăţeni – oameni din serviciul public îşi continuă neabătut războiul, cu armele impertinenţei reciproce şi ale lipsei de interes faţă de celălalt, niciunul nu vrea să cedeze vreun pas, ambele tabere insistă să respecte doar regulile cutumiare impuse de un sistem represiv şi castrator, care se bucură şi din mormânt de inerţia unei comunităţi anomice.
Tanti Lenuţa coboară ochii spre tastatura casei de marcat; constată, cu o surprindere prost jucată, că nu mai are rolă de hârtie; face rost de una; se chinuie câteva zeci de secunde să o vâre în lăcaşul ei strâmt; face o probă; maşina huruie din toţi rărunchii, ca un monstru tehnologic trezit după un somn de durată minerală. Biata femeie e derutată din nou. Pe ce mama naibii ar trebui să apese ca să îmi dea nenorocenia aia de bon cu 50 de bani pentru 5 foi de filtru de cafea?
“Marianaaaaaaaaa!” Nici fata nu avea de unde să ştie, dar o asigură pe tanti Lenuţa că, oricât s-ar uita, n-are unde să găsească butonul cu “hârtia de filtru”, că maşinăriile funcţionează un pic altfel şi că “domnu’, vă supăraţi dacă scrie că aţi luat cribite? Că filtrele se dau numa’ la cutie şi n-am cum să vă scriu... Noa... ce să fac?”
Mă întorc acasă, parţial victorios, cu bon de chibrituri cu tot. După ce le povestesc alor mei, mă aleg şi cu o dojană din partea lor: “Bine c-ai făcut atâtea garagaţii pentru cinci mii... plus că doamna Lenuţa ne ştie, şi acuma ce-o să zică...? Of, Doamne, că ne faci să ne certăm cu vecinii...”
***
Aşa arată fundamentul statului social pe care îl propovăduiesc profeţii falşi ai zilelor noastre. Un stat în care pretindem cu toţii să trăim europeneşte, deşi dovedim zilnic că nu vrem sau nu ştim cum vine asta. Când o să pricepem şi noi că statul social român nu este decât o utopie ce duhneşte a demagogie ieftină şi a socialism de autobază? Marea evaziune, cu tirurile şi cisternele vămuite selectiv de băieţii ştim-noi-cui e expresia corupţiei statului.
Mai grav, mica evaziune e expresia faptului că sunt mulţi, foarte mulţi români care nu au nici o urmă de idee despre mecanismul ideal al funcţionării statului, în schimb ştiu la perfecţie mecanismul corupt. Iar ceea ce nu ai văzut niciodată, vasăzică aşa ceva nu există.
Statul social e funcţional doar în societăţile în care cetăţeanul care contribuie la buget înţelege cum şi pe ce i se cheltuiesc banii, iar regula se respectă cu sfinţenie de ambele părţi. în încercarea de a ne însăila propriul stat social, nu vom înceta niciodată să ne certăm până vom afla care dintre noi trebuie să dea primul exemplu de civism: contribuabilul care să-şi plătească dările şi să renunţe la practicile evazioniste care i-au intrat definitiv în sânge sau funcţionarul de stat care să fie dispus să îşi respecte numai şi numai fişa postului?
Un singur lucru ştiu sigur: şi eu, şi tanti Lenuţa am vrea să nu ne mai întâlnim niciodată! Şi amândoi ne iluzionăm că avem toate argumentele pentru asta.
