Telefonul care te obligă să nu renunți

Ora 1.15. Mă îndreptam spre casă, după 4 ore grele de emisie. Sună telefonul. Un număr necunoscut, multe cifre înșirate pe ecranul telefonului, printre care mai mulți de 7 și 4.

Răspund. La capătul firului, vocea unei femei, a unei doamne trecută de prima si poate a doua tinerețe, dar vioaie. O limbă română impecabilă, fără regionalisme.

- Cat mă bucur să vă aud și telefonic! Să nu cedați, îmi spune vocea, vă iubesc tare mult, pe dumneavoastră și pe invitații dumneavoastră, nu mă culc în nicio seară înainte de a vă auzi cum spuneți "nu uitați să iubiți România în fiecare zi".

- Vă mulțumesc, doamnă, sunt onorat!

- Dar de unde știți că sunt o doamnă?

- După modul în care vorbiți, după claritatea limbii române, topică...

- Da, cred că sunt o doamnă, așa îmi spunea și soțul meu..... V-a iubit foate mult. Va pretuia. Nici nu știti cât de mult v-a iubit! Domnule Rareș Bogdan, vă rog să continuați ceea ce faceți! Sunteți o oază de speranță și nu trebuie să cedați, nici să vă predați! Eu vă iubesc si va urmaresc in fiecare zi, iar dumneavostra n-o să știți niciodată cât de mult v-a iubit și v-a admirat soțul meu. Vă considera ca pe băiatul lui, se regăsea foarte tare în ceea ce spuneți seară de seară. Uneori adormea, pentru că emisiunile dumneavoastră sunt lungi, iar dimineața mă ruga să-i reproduc ceea ce ați mai spus în partea pe care el nu o vedea. Trebuie să continuați să mergeți înainte și să nu cedați, pentru că sunteți un autentic om de dreapta! Si dumneavoastra se vede ca iubiti cu sufletul tara aceasta.

- Vă mulțumesc foarte mult, dar de unde mă sunați?

- De aproape, domnule Rareș, din Ploiești.

- Aaa, înțeleg acum limba română perfectă. (Campina/Breaza/Baicoi-o limba romana curata, impecabila)

- Știți cu cine vorbiti, cine sunt, domnule Rares Bogdan?
Mă cunoașteți, m-ați cunoscut și ați mâncat la mine dulceață de vișine cu apă rece, cu care vă aștept de câte ori aveți timp să treceți pe aici, pentru tot ce faceți pentru aceasă țară dumneavoastră și invitații dumneavoastră.

Sunt .....Ionescu-Quintus, soția omului care v-a prețuit mult și care a iubit România așa cum o iubiți dumneavoastră.....:.

... Mi s-a tăiat glasul, am amuțit, mi-au dat lacrimile, (în mașină era șoferul și încă un domn pe scaunul din dreapta, eu singur pe bancheta din spate.....) iar doamna de la celălalt capăt al firului nu a mai putut continua nici ea convorbirea decât cu un salut pierit, foarte probabil înecat în lacrimi.... La revedere!

3 octombrie 2017, ora 1.15. Am vorbit la telefon cu o Doamna care m-a ajutat să înțeleg de ce eu, colegii mei și dumneavoastră trebuie să continuăm. Avem un singur lucru de făcut, o singură datorie, dacă am priceput măcar jumătate din istoria noastră: să nu cedăm, să luptăm până la capăt. Fie și pentru un astfel de telefon, primit în miez de noapte, când te întrebi unde mergi, sau dacă vei ajunge vreodată să atingi țara din vis, chiar merită să faci jurnalism!

Noapte bună tuturor!
.....și să nu uitați să iubiți România ân fiecare zi!