Timişoara 1956, “anul de graţie Baghiu”

Inginerul Aurel Baghiu, de acum legendarul luptător anticomunist, a trecut în eternitate, condus fiind pe ultimul drum de către colegii de închisoare, de colegii de serviciu, de familie, de prieteni, cu regretele şi durerea pe care o încercăm la despărţirea de un adevărat Om, care ne-a fost drag...

în acest context trist, în care a fost omagiat pe drept de reprezentanţii Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, îmi permit să aştern şi eu câteva rânduri legate de evenimentul din Timişoara anuui 1956, când Aurel Baghiu şi o serie de colegi ai săi de la Politehnică, dar şi de la Facultatea de Medicină au declarat război deschis comunismului.

Eram şi eu pe atunci student cu frecvenţă la Timişoara, dar la altă facultate, şi îmi amintesc bine atmosfera de oraş asediat care s-a instalat imediat după ce s-a încheiat adunarea de la Politehnică, unde Baghiu şi alţi colegi au prezentat revendicările lor, cu un curaj nebun pe atunci, în faţa activiştilor de partid şi inclusiv în faţa unui reprezentant al CC al PCR. Dar cel mai vulnerabil punct şi cel mai plin de îndrăzneală în contextul acela a fost, desigur, cererea de a pleca din ţară Armata Roşie, Timişoara fiind atunci şi cea mai mare garnizoană a trupelor sovietice staţionate în România, având în vedere relaţiile pe picior de război ale ruşilor cu Tito.

 

Astfel că pe străzi, imediat după adunarea de la Politehnică, au apărut patrule militare cu baioneta la armă, iar intrările în oraş au fost blocate de tancuri. De reţinut că, imediat după adunare, securitatea a înconjurat clădirea în care avusese loc adunarea şi i-a îmbarcat în camioane pe cei care n-au reuşit să fugă spre casă. Câţiva dintre ei, ca Lucian Trifan, nu s-au dus la cămine, ci au venit la mine, povestindu-mi tot ce s-a întâmplat. între altele, el mi-a relatat că părinţii celor din Timişoara, ascultând la radio despre evenimentele de la Budapesta, le-au reproşat că sunt nişte adevărate “mămăligi”, care nu fac nimic pentru ţara asta, ceea ce i-a incitat şi mai tare.

 

Au plecat acasă de la mine când au fost convinşi că lucrurile s-au liniştit, dar pe stradă a început vânătoarea de studenţi, vânătoare care s-a extins asupra tuturor facultăţilor, în toate căminele, inclusiv la domiciliul celor care erau din oraş. Aşa au fost adunaţi circa trei mii de studenţi şi duşi la Becicherecul Mic, la 18 km de Timişoara, într-o fostă cazarmă militară, despre care generalul M. Dragnea (venit cu Tudor Vladimirescu) a raportat că a pregătit-o pentru încarcerarea lor. Aceasta - spunea el - pentru a nu se extinde molima revoltei ce trebuie înăbuşită în faşă. Interesant a fost şi faptul că toate studentele din cămine, inclusiv din cel aflat în centrul oraşului, au ieşit în geamuri, au scandat şi zbierat la patrule, au aruncat cu borcane şi sticle goale de lapte în cei care încercau să intre în interior.

La Becicherecul Mic au început anchete dure pentru a putea fi selectaţi vinovaţii. Interesant, dacă se poate spune aşa, a fost articolul din ziarul Scânteia, potrivit căruia evenimentele au fost puse la cale de o bandă de huligani, fii ai claselor exploatatoare şi ai chiaburilor, ai altor elemente ale vechiului regim.

 

A fost palma luată de o presă obedientă, pentru că la anchetă s-a dovedit că toţi au fost fii de muncitori şi ţărani, mulţi dintre ei membri de partid, unul dintre aceştia, Mircea Morar, fiind chiar fiul unei directoare de fabrică din Sighişoara, comunistă din ilegalitate. Aşa încât, prin originea lor, participanţii la revoltă s-au dovedit cu adevărat nişte luptători “curaţi” din punct de vedere al originii sociale, fapt care a condus la uşurarea pedepsei pentru unii ce şi-au putut ulterior continua studiile. Desigur că urmările acestui eveniment au fost pentru ei foarte triste, fiind condamnţi la închisoare. Aurel Baghiu a primit cea mai grea pedeapsă, opt ani de închisoare.

 

Aş dori, în încheiere, să mai evoc un aspect deosebit de emoţionant din viaţa lui Baghiu pe timpul detenţiei de la Gherla. Prin fereastra închisorii, Baghiu a intrat în legătură cu o elevă care locuia peste drum de închisoare, Grety, cu ajutorul căreia, perfectând un alfabet prin mişcările perdelei, a reuşit să informeze familiile colegilor săi de închisoare despre starea lor, ba, mai mult chiar, a reuşit să-i aducă pe unii dintre ei în parcul din faţa închisorii, inclusiv pe viitoarea lui soţie, Mioara. Simulând plantarea de flori sau, pur şi simplu, odihna, au izbutit să recepteze semnale trimise de cei aflaţi după gratii. Pe Grety a cunoscut-o după 50 de ani, chiar în Cluj, unde a aflat că şi ea a făcut puşcărie în urma acţiunilor de informare a familiilor deţinuţilor din zonă şi până la Oradea. Aceasta a fost filată, prinsă şi condamnată. Deşi nu s-au văzut niciodată, întâlnirea dintre Grety şi Baghiu s-a petrecut după abia cincizeci de ani, la Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici şi a fost impresionantă.

 

Am ţinut să amintesc aceste amănunte pentru că această revoltă a constituit, cred, un preambul plin de speranţe pentru ceea ce avea să se întâmple în Timişoara lui decembrie 1989, de unde a pornit revolta poporului român împotriva comunismului. Cu alte cuvinte, Aurel Baghiu a fost un precursor al luptei poporului nostru pentru libertate şi democraţie. îi spunem şi noi, la intrarea lui în veşnicie, Dumnezeu să-l odihnească!