Există o plăcere de a demola. Ea există în politică, în cultură, în urbanism, în business. Operează cam după aceleași reguli și este legată de psihologia umană, mai mult decât de mecanismele abstracte, care țin de circumstanțe obiective. Ca lăcomia pentru bani sau dorinţa de a "ieşi în faţă", cu orice preţ. Nu are neapărat rațiune, e oarbă. Într-o lume în tranziție pare și mai diformă, mai agresivă și e mai prezentă decât într-o societate stabilă.
Se distrug trenuri şi gări, parcuri, locurile de joacă pentru copii, băncile banale de pe aleile blocurilor. Se dau foc coşurilor de gunoi. Sunt murdărite zidurile cu desene şi inscripţii. Alţii au bucuria să spargă vitrinele, să prăpădească scaunele pe stadioane şi în săli de sport, să dea foc. Sunt unii, nu puțini, care parchează nesimțiţi pe rigolă, otrăvesc câinii, sar la bătaie în trafic. Se atacă și se neagă tot felul de lucruri, tocmai pentru că cele acceptate sunt false, împopoțonate cu decorații de tinichea, cu onoruri factice, cu epoleți de operetă. Nu sunt valori veritabile. Conțin o mare doză de prostire și de iluzionism. Vandalismul vine și din lipsa aprecierii meritului așa cum este el, și absenței, ca atare, a unei meritocrații adevărate. Într-o lume de făcături, de false excelențe, lipsa respectului este primul simptom.
E un spirit negativist, al distrugerii, pe care unii îl pun în legătura cu criza, sărăcia, calitatea educaţiei primită în şcoli şi destrămarea familiilor. E parţial adevărat. Să încerc şi eu o explicaţie. Aceşti indivizi duşmănesc ce nu este al lor, și al vecinului. Duşmănesc în egală măsură ce este "al nostru" și nu poate să-şi însuşească. Şi înjurătura, defăimarea, calomnia intră în acelaşi registru. Plăcerea de a distruge trece de la lucruri la om. Ideea este de a-i distruge pe ceilalţi, de a face rău. Ei nu sunt de fapt în stare să facă bine, ceva pozitiv, să construiască, să creeze. Dar să faca rău cuiva, da. La asta se pricep şi mai ales, și le și place.
Lipsa de respect, "jungla" ca sentiment sunt dominante la această specie. Unii trăiesc din asta, se hrănesc din ea, o respiră. Comunismul a încercat să scoată din om simţul proprietăţii. Nu toţi s-au lăsat spălaţi la creier. Destui, însă, da ! Dintre ei se selecţionează azi vandalii, cei care distrug tot ce nu este al lor. Deocamdată acţionează izolaţi sau în haite puţin numeroase. Găștile în cultură, bandele prin cartiere, liotele de aşa-zişi jurnalisti fara talent, pe care nu-i bagă nimeni in seama, mafiile in afaceri, haitele în politică. Într-o zi însă vor ieşi coalizaţi pe bulevarde marilor oraşe să distrugă tot ce nimeresc în cale. Ziua aia nu e chiar așa departe.
Vreau doar să reafirm nişte lucruri clare, pe care toţi cei care sunt azi în redacţia ZIUA de CLUJ le ştiu şi probabil vor putea depune mărturie oricând. Le-am repetat şi le susţin şi acum: anume că ziarul la care lucrez şi eu (şi la care nu sunt patron!) NU se fac ştiri şi materiale "PE SURSE" sau folosind "SURSE LA ADĂPOSTUL ANONIMATULUI". Este obligatoriu principiului "ADUDIATUR ET ALTERA PARS" ori de câte ori se aduce o acuzaţie cuiva, oricine ar fi acesta. Al doilea, nu ne intereseaza FAMILIILE şi VIAŢA PRIVATĂ a nimănui.
În cei 25 de ani de presă am învăţat că cei care vorbesc DOAR la adăpostul confortabil al anonimatului au un scop, pe care nu vor sa-l declare. Dacă cineva are ceva de reclamat, atunci trebuie să-şi asume delaţiunea. De altfel, încă din octombrie 2006 mi-am exprimat clar această poziţie în editorialul "VIAŢA PE SURSE", pe care îl anexez mai jos şi care poate fi citit şi pe multe situri de internet care l-au preluat de pe ZIUA de CLUJ.
Or, în ceea ce mi se impută este vorba despre un articol scris "pe surse, la adăpostul anonimatului". El poate fi consultat la redacţie, de către oricine doreşte. Un cotidian este o fotografie a unei zile; or, într-un astfel de context, un ziar şi un ziarist nu se poate institui în instanţă de judecată şi tocmai de aceea toate părţile implicate în subiectul unui articol TREBUIE să aibă dreptul la opinie, în aceeaşi proporţie.
În cei 25 de ani de presă am avut de a face cu sute de oameni supăraţi de unul sau de altul dintre textele publicate de ziarul la care lucrez. Politicieni, magistraţi, oameni din administraţie, oameni de afaceri, până la sportivi şi simpli cititori. N-am ezitat niciodată să mă întâlnesc cu oricare dintre aceştia şi să încerc să-i apăr pe autori, atunci când aveau dreptate, sau să-mi prezint scuzele atunci când textul publicat era exagerat sau în care poziţiile lor, conform principiului jurnalistic "AUDIATUR ET ALTERA PARS", nu fusese respectat. De-a lungul timpului m-am întâlnit cu zeci de personalităţi şi personaje. Cu toţii şi-ar fi dorit "pedepsirea" autorului unui text din ziar.
Cu toate astea, eu n-am concediat NICIODATĂ pe nimeni din redacţia ZIUA de CLUJ, nici în urma dorinţei cuiva sau altcuiva. Iar asta putea fi verificată extrem de uşor, întrebând pe oricare dintre redactorii echipei sau a administraţiei. Toate discuţiile privind textul pe care se spune că l-aş fi "cenzurat" s-au purtat în mijlocul întregii redacţii, aşa că versiunea adevărată a acestei "cenzuri" poate fi uşor aflată. Mai mult, e un fapt cunoscut că mi-am iubit întotdeauna echipa şi am încercat să o ajut, în privat sau în ceea ce priveşte munca de redacţie. Mulţi dintre cei care scriu astăzi sunt cei cărora, cu răbdare, timp de luni întregi, le scoteam virgula dintre subiect şi predicat, îi ajutam cu bani să-şi achite chiria, să-şi cumpere maşină sau umblam cu ei sau cu părinţii lor pe la doctori... Dar, vorba proverbului:"Nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită!"
Iată acum un text scris în octombrie 2006 şi publicat pe ZIUA de CLUJ:
Viaţa pe surse
Multe din aspectele vietii noastre s-au schimbat, fără îndoială în bine după evenimentele din 1989. Parte din ele sunt vizibile şi au culminat, cum se ştie, cu acceptarea candidaturii de aderare a României la Uniunea Europeană. Sunt, însă, câteva trăsături specifice, poate acestui popor, despre care nu vorbim decât arareori; pe care nu ne place să le arătăm şi pe care le trecem bucuroşi sub tăcere, ca şi când acestea nu ar exista.
Şi poate, iarăşi "poate" - tocmai acestea sunt "amănuntele" care ne fac, pe de o parte, să trăim mai rău cu noi înşine, iar, pe de alta, să ne împiedice să arătăm în timp mai scurt asemeni altor naţiuni occidentale, europene. Pe vremea cand la noi exista doar un post de radio si toata lumea (sau, mă rog, aproape toata lumea!) asculta Europa Liberă pe sub paturi sau în cămară am auzit pentru prima data la ştiri sintagma "surse care deocamdată preferă să-şi păstreze anonimatul". Era vorba, de cele mai multe ori de un personaj, dintr-o instituţie a statului despre care se vorbea, pe care postul de radio nu îl numea în acel moment, şi care, aşa cum lesne se poate înţelege, dacă lucrurile nu se relevau în scurt timp, ar fi ieşit public, declinându-şi identitatea şi ar fi lămurit situaţia.
Era, deci, un personaj, cu nume. cu funcţie şi toate cele, care pe moment, trecându-şi identitatea sub tăcere, voia să grăbească mersul lucrurilor, ca apoi, dacă lucrurile s-ar fi oprit, să aiba curajul de a spune cine este. La noi, datorită acestui "specific naţional", sintagma citată mai sus s-a transformat şi a intrat în uzul presei dar şi al politicienilor dâmboviţeni sub forma unei "prescurtări". "Am aflat, pe surse>> că ministrul X..." sau: <<ştirea pe care aţi dat-o "pe surse" ieri în jurnal, nu se confirmă... "Deci nu mai e vorba despre faptul ca "sursa" doreşte să-şi păstreze anonimatul "deocamdată", ci... definitiv.
Aşa că e deajuns ca o "sursă", a cărei credibilitate poate fi îndoielnică, dacă nu chiar inexistentă, poate oricând să declanşeze un cataclism: pe baza unor astfel de informaţii "pe surse" se poate clădi, deci orice fel de story care va infecta viaţa publică, în eforturile unora sau a altora de a demonstra că ceea ce s-a obţinut ca zvon sau barfă nu este nici pe departe adăvarat. Revenind, trebuie sa constatam ca in mare, aceste "surse" cum îi alinta presa pe mai micii sau mai marii delatori de profesie întorc lumea pe dos, în oricare loc s-ar afla. "Pe surse" se poate deconstrui imaginea unui om din viaţa obişnuită, ca acesta sa nu acceadă la obiectivul pe care şi l-a propus, dar şi a unui politician de rangul cel mai înalt. Ceea ce se întamplă cu succes în toate mediile româneşti de azi.
Dar nu faptul ca toată lumea, la toate nivelurile, aruncă zvonuri pe piaţa pe care acţionează este important. Problema e că cei care decid, de la omul de pe stradă, care trebuie să ia hotărâri în legătura cu propria-i viaţă şi până la politicianul care decide pentru o ţară întreagă nu se gândesc o clipă sa reziste acestei forme abjecte de şantaj. Şi nu o fac, datorită faptului că fac parte din acest popor din care o semnificativă parte sunt obişnuiţi sa ia, chiar şi cele mai intime hotărâri, în funcţie de reflexia acestora în societatea care îi înconjoară. Iar lipsa de curaj în asumarea propriei vieţi, indiferent de ce spune lumea, pleacă la tânăra generaţie, din faptul că părinţii tinerei noastre generaţii (care are, orice s-ar spune multe calităţi) nu îi îndeamnă pe aceştia, aşa cum fac occidentalii, să-şi construiasca singuri propriul destin, ci să ţină seama de cei de alături, începând cu ei şi terminând cu acceptul rudelor sau prietenilor apropiaţi.
Aşa cum politicianul încearcă sa faca un balet între ce crede el despre lumea înconjurătoare şi ce crede despre ceea ce vor alţii de la el, şi omul simplu se zbate între ce simte el că ar trebui să facă şi ce îi sugerează ceilalţi că ar fi bine să facă. Nu cred ca există la vreun popor european un interes mai mare al individului faţă de ce cred "ceilalţi" despre felul cum acţioneaza. Interes deloc benefic, aşa cum se vede, fiindca a acţiona cum îşi doresc cei care folosesc cu succes acest "pe surse", nu înseamnă nici în politica, nici in viaţa "civilă" altceva decât a face ceea ce vor alţii. A-ţi anula propria voinţă fiind tot timpul cu ochii aţintiţi asupra aprobării sau dezaprobării celor din jur nu este altceva decât o altă formă de autoanulare, o formă perfectă de a trăi o viaţă care nu este a ta. Chiar şi in politică. Iar ca politician, şi aici avem exemple cu duiumul -, dar şi ca om viaţa "pe surse" chiar şi credibile este modul cel mai clar de înstrăinare. Şi sigur că de aceea ni se pare nouă, românilor, că occidentalii sunt mai "însinguraţi", mai "reci", în sensul că nu-şi scot viaţa "la tarabă" şi nu au mulţi prieteni. Poate că, tot de aceea, lumea lor e altfel şi politicienii lor, de asemenea.
