Trei gogomănii despre cazul “Voicu”

1. “Mafia” primeşte o grea lovitură prin dosarul “Voicu”. Complet fals. Deşi toată povestea mediatizată s-a transformat într-o vituperare (binemeritată) a senatorului PSD, transcrierile din dosar arată mult mai mult.

Obiectul diatribelor media se reduce, în cele mai multe cazuri, la persoane, însă cancerul stă în mecanismele prin care se exercită influenţa şi puterea în statul român captiv. Centrul cangrenos nu domiciliază într-un parlament leneş şi autosuficient, ci în instituţiile fundamentale ale justiţiei – înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Superior al Magistraturii. Cele două nu sunt, doar de azi, de ieri, unicele locatare ale unui stat în stat, în care normele, etica şi banii locuitorilor se stabilesc în cerc restrâns, spre beneficiul selectiv al celor care se supun cutumelor castei. Doar două exemple minore: greva magistraţilor de anul trecut, complet ilegală, a avut efectul de a păstra privilegiile intacte, demonstrând nu atât lipsă de solidaritate cu alte categorii de bugetari, cât forţa discreţionară a unui sistem judiciar căruia ori i te supui tăcut, ori te supune.

 

A doua pildă: judecătorul Florin Costiniu, şeful secţiei civile de la îCCJ, soţul judecătoarei Viorica Costiniu, nimeni alta decât preşedinta de onoare a Asociaţiei Magistraţilor din România, a scris mai multe lucrări de referinţă în domeniul eticii şi deontologiei profesiei de magistrat. Iată ce scria dl. Costiniu în lucrarea colectivă “Deontologia profesiei de magistrat. Repere contemporane” (2008): “Astfel, nu este suficient ca un judecător să fie liber faţă de orice relaţii, părtinire sau influenţă inadecvată, ci trebuie, de asemenea, să pară astfel în faţa unui observator rezonabil.

 

 în caz contrar, încrederea în justiţie poate fi subminată”. Abia acum ar trebui să tremure dl. Costiniu, de ruşine şi auto-dispreţ, nu atunci când se smiorcăia în faţa lui Costel Căşuneanu, după ce nu fusese în stare să-i aranjeze acestuia un proces. în schimb, dl. Costiniu, continuă să decidă dreptatea, fără ca vreun for al magistraţilor români, cu atât mai puţin CSM-ul, să-l fi tras măcar de urechi. Una peste alta, “mafia” se descurcă bine-mersi atâta vreme cât toată dezbaterea sau/şi ancheta procurorilor se cantonează în jurul unui guvid grobian precum Cătălin Voicu, dar nu răzbate până în centrele sale de comandă şi acţiune.

 

2. Voicu este victima unui linşaj mediatic, cu adăugirea de dată recentă: “din partea presei portocalii”. Nu zău? în acest sens, ar trebui stabilite unele lucruri, ca să putem citi mediatizarea cazului în cheia corectă. întâi de toate, nici o informaţie nu trebuie ferită de ochiul public de către presă, dacă ziaristul consideră, cu prezumată bună-credinţă, că face obiectul interesului public. Jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului a demonstrat, în nenumărate rânduri, că interesul public e suveran în judecarea litigiilor de presă, fiind pus deasupra intereselor private ale persoanei (dacă nu e vorba de un minor).

 

Apoi, dacă ar fi să încercăm o definiţie a sintagmei “linşaj mediatic”, care face carieră de ani de zile, dar care nu a fost operaţionalizată niciodată, vom spune că reprezintă afectarea intereselor private ale unei persoane, în campanii concertate de presă, fără ca demersul să prezinte vreun interes public sau fără să aibă la bază informaţii corecte. Prin urmare, dl. Voicu se dă lovit degeaba: faptele şi vorbele sale, aşa cum rezultă din interceptări, sunt definitorii pentru un sistem politico-judiciar paralel arhitecturii instituţionale oficiale, pe care o pune în grav pericol, făcând obiectul legitim al interesului public, în cel mai înalt grad cu putinţă.

 

3. PSD e un partid corupt, care a hrănit mafia la propriu-i sân. Parţial fals. “Mafioţii” PSD-işti s-au încrezut prea mult mai întâi în forţa de neasaltat a structurii partidului-stat al lui Adrian Năstase şi apoi în imposibilitatea de a pierde prezidenţialele şi accesul la guvernare, după alegerile din toamna trecută. Prin urmare, diferitele grupări vesele din partid au început să joace poker în biserică şi să-l slăvească periodic pe Domnul şi pe Sfânta Parascheva la fiece mână câştigată, în pusee misticoid-schizofrenice.

 

 Diferenţele dintre mafioţii unora şi cei ai altora sunt de nuanţe: ceilalţi au priceput că astfel de predispoziţii ludice nu se exersează în public, că e mai bine s-o faci acasă, între ai tăi, şi să nu te lauzi cu asta în târg. Dintre noi, ceilalţi, cei care îşi fac etichete doar albe şi negre pentru băieţii simpatici care populează spaţiul public/politic comit un grav păcat de naivitate. Dacă “reţeaua” a infectat atât de adânc în carnea sistemului instituţional, până în forurile cele mai înalte ale celor care împart definitiv şi irevocabil dreptatea, atunci cu greu vom mai putea găsi celule sănătoase în acest corp mâncat de boală.

 

Chiar şi aşa, putem spera, tot cu naivitate, în jertfirea publică a ţapului Voicu, spre luarea aminte a tuturor celor (mulţi) care fac aşijderea ca el. Chiar puţin îmi pasă că Voicu nu e, nici pe departe, personificarea unică şi legitimă a mafiei politico-judiciare din România, ci doar un cap adus pe tavă boborului însetat de sânge albastru. Trimiterea lui la beci va fi actul-cheie, semnul că s-a dat liber la hăituirea (unei părţi a) oligarhiei care a luat statul captiv, după cum chiar dl. Voicu spunea, într-o intervenţie premonitorie, după audierile de la Comisia Juridică: “Se deschide Cutia Pandorei şi vor urma şi alţii după mine... se deschide ţeava, simt aşa, şi intuiţia şi flerul rareori m-au înşelat.” A fost ori un cântec de lebădă, ori un ultim strigăt de ajutor pentru camarazii săi transpartinici. Pentru noi ceilalţi, a fost doar un act ratat, pe care îl citim ca pe un autodenunţ.

 

Restul e sofism...