„Triumfător în lupte, un nume tra-la-la...”

În comisia de revizuire a Constituţiei, sub oblăduirea înţeleaptă şi senină a d-lui. preşedinte al Senatului, Crin Antonescu, lucrările au continuat ieri în pas alert, pentru ca poporul şi naţiunea română să se bucure cât mai degrabă de un act fundamental nou, modern, în consonanţă cu nevoile curente şi cu prefacerile din ultimii ani. E bine să ne vorbim ţara doar de bine, nu-i aşa?

Mă întreb dacă ţara mea are dreptul să-mi impună respectul printr-un text coercitiv, inclus chiar în Constituţie. Să zicem că-l are, dar mie, ca unuia liber să gândească orice şi liber să exprime aproape orice (cu nişte excepţii prevăzute în articolul 30 din Constituţie) îmi lasă impresia unei Românii slabe, nesigure pe propriul sine, fără conştiinţa calităţilor şi defectelor ei şi, prin urmare, deloc în stare să-şi fructifice calităţile, nici dispusă să-şi remedieze defectele, de îndată ce şi le va fi recunoscut. Ieri, membrii comisiei au votat modificarea art. 30, referitor la libertatea de exprimare, în două locuri. va suna mai nou aşa:

„Sunt interzise de lege defăimarea ţării şi a naţiunii, profanarea drapelului naţional, îndemnul la război de agresiune, la ură naţională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri."

Faţă de textul actual, s-a introdus sintagma „profanarea drapelului naţional" printre restricţiile impuse dreptului liber la exprimare. Practic, acest alineat este adaptarea românească a celui de-al doilea paragraf al art. 10 din Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, unde sunt precizate exhaustiv toate cazurile în care pot fi aplicare restricţiile: „pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii sau a moralei, protecţia reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti." Atât!

Înţeleg că subiectul „iubirii de patrie" poate fi, în destule cazuri, unul tabu. Totuşi, conştiinţa şi mândria apartenenţei la un popor, naţiune, cultură naţională nu pot fi impuse printr-o lege, fie ea şi Constituţia, pentru că riscăm să cădem în absurd. Din perspectiva Codului Penal, legiuitorul a slăbit restricţia în 2005, când art. 2361 (defăimarea ţării şi a naţiunii) a fost abrogat, de unde şi dificultăţile USL-ului astă vară când încercau să argumenteze plângerea penală împotriva d-lui. Băsescu şi a unor fruntaşi PDL, pe temeiul oficial al art. 165 (subminarea economiei naţionale) şi art. 1681 (comunicarea de informaţii false). Neoficial, pe canalele mediatice prietene, sintagma „defăimarea ţării şi a naţiunii" a fost cea preferată, tocmai pentru că era în consonanţă cu firul roşu ideologic al naţionalismului primitiv care a străbătut lunga vară fierbinte din 2012. Mărturisesc că mă aşteptam la modificarea textului constituţional, dar credeam că se va renunţa la restricţia privind defăimarea, de vreme ce în materie penală s-a renunţat deja de atâta timp, nicidecum că se va mai adăuga o restricţie, care, în plus, creează unele confuzii semantice. S-a introdus „profanarea drapelului naţional", după ce membrii comisiei nu au fost de acord şi cu interzicerea profanării imnului, cum propunea amendamentul depus de patru deputaţi liberali. Nu de alta, dar cine ştie când le mai vine cheful să se ţină de măscări cu textul imnului, numai ca să nu-i pomenească numele lui Traian. Ştiu ei care.

Prin urmare, „profanarea drapelului naţional". Să o luăm ca Porumboiu în „Poliţist, adjectiv", de la DEX. „A profana" = A trata fără respectul cuvenit lucruri considerate sfinte. Un conţinut asemănător, deşi nici pe departe similar, îl are art. 236 din Codul Penal, care vorbeşte despre ofensa adusă unor însemne: „Orice manifestare prin care se exprimă dispreţ pentru însemnele României se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani." Din punct de vedere semantic, lipsa respectului cuvenit, pe care o va institui noua Constituţie, include manifestările de dispreţ, însă nu se reduce la ele. Practic, ce fel de respect se cuvine a fi arătat drapelului naţional, pentru a ne păzi de păcatul profanării? Va trebui să ne prosternăm înaintea lui, să-l slăvim, să-l îmbrăcăm, să ni-l agăţăm de eticheta hanoracului şi de fermoarul poşetei, să-l purtăm la şapcă, în culorile ciorapilor, ale chiloţilor, ale sutienului, ale tuturor obiectelor de îmbrăcăminte? Sau este voie doar la ţoalele care nu „aduc atingere" părţilor moi sau ruşinoase? Unde începe şi unde se încheie venerarea? Dar profanarea? Nu cădem în ridicol cu prostiile astea?

Nu am văzut un american care să nu se cutremure la auzul imnului sau la vederea steagului stars'n'stripes. Canadienii îşi poartă peste tot frunzele de arţar cu nedisimulată mândrie, iar norvegienii aplică pe orice obiect vestimentar câte un steag, oricât de mic, care să-i însoţească în nenumăratele lor călătorii de plăcere prin lume. Credeţi că îi obligă cineva, prin lege, să procedeze aşa? O conştiinţă identitară a naţiunii nu poate fi impusă prin lege, după cum nici respectul pentru naţiunea de la a cărei conştiinţă ne revendicăm fiecare. Iar identitatea naţiunii române de astăzi este dată de locul geometric al opiniilor noastre, ale tuturor despre noi înşine, în gândurile noastre cele mai ascunse, în discuţiile dintre noi sau cu străinii, în presă, la televizor, în abordările noastre în raport cu Legea, Dumnezeu, Bine şi Rău, valori universale, mediu înconjurător, istorie veche sau recentă, caritate, corupţie, sistem social de recompensare şi pedeapsă, ordine, progres, democraţie etc. Din când în când, rezultatele câte unui sondaj de opinie sau evenimente punctuale şi definitorii în privinţa identităţii naţionale ne relevă, cu grade diferite de fidelitate, cum suntem. Iar membrii comisiei constituante vor să ne oblige pe mai departe să ne vedem drept cel mai bun şi neprihănit popor din univers, ocupând cea mai minunată ţară, făcându-ne că uităm în ce hal ne-am bătut joc de noi şi de ea de-a lungul istoriei nefardate, fie împinşi de la spate de vecini puternici şi binevoitori, fie din pură şi românească prostie.

Lucrurile stau la fel şi astăzi. Este de ajuns să ne aducem aminte că pe 5 iunie este Ziua Mondială a Mediului, iar România se pregăteşte să dea drumul exploatării gazelor de şist prin fracking, distrugându-şi apa, aerul şi solul pentru zeci de generaţii, continuă să-şi masacreze pădurile şi să provoace deşertificări, potopuri şi alte dezastre naturale, se închină prin foşti şi actuali miniştri şi secretari de stat intereselor marilor giganţi energetici şi chimici etc.

Oare cât mai durează până când va veni vremea în care acestea vor ajunge teme tabu, din pricină că dezbaterea lor este neconstituţională, potrivit unei Constituţii cu aer vetust, votată, la limită, de 1 din 8 români?