Şuetă între nepoţi

Şuetă între nepoţi
Că fostului nostru primar i se continuă mandatul (termen sinonim pentru unii cu “calvarul”, “ruşinea” sau “neruşinarea”), asta nu mai este o ştire, ci o realitate previzibilă.

Prin urmare, râurile de cerneală care vorbesc despre asta nu pot fi altfel decât tot previzibile. Răsfoind presa străină, mi-au căzut ochii pe The Economist, care, la rându-i, nu spune lucruri neapărat noi, dar le redă dureros de simplu şi cinic, cu detaşarea pe care o conferă distanţa geografică şi prăpastia între stilul de viaţă britanic şi frământările energofage ale dacoromânilor.

 

“Va dura însă mult pentru a schimba o cultură a nepotismului, a clientelismului şi a scandalurilor la licitaţiile publice”, notează The Economist.

 

în sens larg, cultura nu înseamnă doar teatru, film, muzică, muzee, literatură sau alte forme de manifestare sofisticată a spiritului, aşa cum se face des confuzia. Cultura cuprinde mult mai mult, ea este felul în care se întâmplă lucrurile într-un anumit loc, viaţa, ethosul acelui loc, trăsăturile spirituale, materiale, afective şi intelectuale proprii unei societăţi, înglobând sistemul de valori, tradiţiile, credinţele, normele care ghidează societatea, stilul său predominant de viaţă, obiceiurile, felul în care oamenii interrelaţionează şi îşi petrec timpul, instrumentele sociale cu care sunt rezolvate crizele şi conflictele, nivelul de educaţie şi activism civic, respectul faţă de semeni şi de înaintaşi, raportarea la istorie şi tradiţie, totul!

 

Este aerul pe care îl respirăm şi modul în care am învăţat, în cei şapte ani de acasă, cum trebuie să ne trăim viaţa în societate, este supra-individualul care motivează şi modulează o mare parte dintre acţiunile umane, este ansamblul tuturor amănuntelor care ne deosebesc de trăitorii în alte culturi. Iar despre acest ansamblu, englezii spun că îl caracterizează nepotismul, clientelismul şi scandalurile.

 

Reacţia iniţială mi-a fost să îi dau dreptate autorului. Aşa este, presa – unul dintre principalele instrumente de difuzare a culturii – e plină de exemple care descriu cu de-amănuntul mecanismele nepotismului şi clientelismului de stat, iar apetitul oamenilor pentru acest tip de subiecte provine din nevoia de a-i găsi printre conducători pe aceia din cauza cărora se petrec eşecurile în viaţa lor. Chiar fără să aflăm din presă, ştim cu toţii cum se petrec promovările la locul de muncă, cum se capătă măririle de salarii sau cum se evită micşorările, cum se iau notele la şcoală şi cum se obţine un organ necesar pentru transplant. Pildele similare se dezvăluie la toate nivelurile, nu doar în aparatul funcţionăresc, sursa predilectă a anchetelor de presă.

 

A doua reacţie a fost de respingere a tezei. Cultura, aşa cum am arătat, e un concept atât de cuprinzător şi de complex, încât manifestă o inerţie deosebită şi, implicit, o rezistenţă remarcabilă la schimbare. Gândiţi-vă doar cât le este de greu celor plecaţi definitiv în străinătate să se adapteze complet noii culturi, până într-acolo încât să se considere autohton. Sunt necesare câteva generaţii, de cele mai multe ori. Aşadar, nu puteam concepe nepotismul şi clientelismul, pe care raţiunea le percepe trăsături respingătoare ale unei societăţi, ca făcând parte din filonul de bază al culturii din care provin eu însumi.

 

Acceptarea tezei britanicilor lovea în stima de sine a unei întregi naţiuni şi impune faptul că fiecare dintre noi este locuit de principii ca acestea, care provoacă repulsie. Ba mai mult, tocmai nepotismul şi clientelismul au fost trăsăturile pe care autorul a simţit de cuviinţă să le aleagă, ca să descrie cultura românilor pentru cititorii The Economist, în contextul dificultăţilor structurale pe care le traversează economia tuturor ţărilor UE.

 

înainte de a decide cât adevăr sau exagerare se ascunde în cuvintele citate, se cuvine ca fiecare să reflecte asupra nenumăratelor forme de manifestare în lumea care ne înconjoară a nepotismului, clientelismului şi a altor practici pe care le dezavuăm în discurs. Să ne gândim bine la revolta pe care o exhibăm, la îndemnul mass-mediei, când aflăm despre reţelele de neamuri care populează ministerele sau despre contractele umflate pe care le primesc prieteni şi cunoştinţe din anturajul mai-marilor zilei.

 

Este această revoltă determinată cu adevărat de incongruenţa faptelor arătate cu credinţa noastră intimă şi nestrămutată în meritocraţie? Sau reprezintă doar o formă de invidie pe cel blagoslovit de soartă cu rubedenii descurcăreţe? Aceste practici încetăţenite la nivel înalt folosesc pentru înavuţirea rapidă a unei “noi burghezii”, în condiţiile în care societatea nu are anticorpii de a lupta eficient ca să apere justiţia socială şi egalitatea de şanse a cetăţenilor ei.

 

Alte practici similare sunt apelate de mult mai mulţi dintre noi, uneori scopul fiind însăşi supravieţuirea sau minima stare de bine individuală, cum ar fi cazul unei şpăgi la plic, în conformitate cu mercurialul recunoscut în cultura populară a locului, pentru un chirurg recunoscut sau pentru comisia de la bac. Diferenţa o face scopul, dar atunci trebuie să admitem că mijloacele sunt aceleaşi şi le utilizăm, şi unii, şi alţii, cu sentimentul firescului cu care respirăm.

 

“Cine este fără păcat între voi să arunce primul cu piatra.”

Comenteaza