Un proiect de lege peticit, diletant şi anacronic (II)

(Continuare din ediţia precedentă)

Se ştie că o nouă lege a învăţământului are sens acum dacă este mai bună decât cea din 1995 (cu reformularea din 1999). (...) Iată câteva argumente din multitudinea celor pe care le-am formulat pe marginea proiectului 2010:

 

5. La finanţare se folosesc termeni sonori, fără acoperire, în condiţiile în care, previzibil, nu vor fi bani. în preuniversitar se vorbeşte de “finanţare de bază”, “finanţare complementară”, “finanţare suplimentară”, “venituri proprii” în condiţiile în care nu se asigură salariile. Acelaşi limbaj se foloseşte în cazul universităţilor, în vreme ce ministerul nu îşi poate acoperi nici măcar angajamentele minimale. Universităţile funcţionează pe bază de “contract instituţional” cu ministerul, dar acesta – fapt unic după 1989 – blochează posturile didactice! Aşa stând lucrurile, proiectul de lege 2010 este, mai curând, o manevră de deturnare a atenţiei cetăţenilor de la tot mai gravele consecinţe ale incompetenţei actualei administraţii a ţării.

 

6. Ar fi mai potrivit ca, în locul acestui proiect de lege, să se instituie în România un moratoriu pe proceduri. în timpul acestui moratoriu “procedural” ar urma ca viziunea de schimbare educaţională să fie adâncită şi bine explicată. Pentru naivi, în proiect sunt lucruri inovatoare şi atrăgătoare (ca, de exemplu, învăţământul centrat pe competenţe; evaluarea pe bază de portofoliu; evaluarea prin aspecte transcurriculare). Dar niciuna dintre soluţii nu este lămurită şi funcţională.

Se poate observa că în multe ţări care au adoptat aşa-numitul “model bazat pe competenţe” (i.e. Canada/Quebec; Australia; Africa de Sud) autorităţile sunt bombardate cu cereri de renunţare la “model”, de revenire la “abilităţi fundamentale (the basics)” şi la forme tradiţionale. Ar trebui să ne întrebăm: ştiu, de fapt, autorii proiectului ce înseamnă “centrarea pe competenţe” şi care vor fi consecinţele pentru structura şi conţinutul curriculum-ului şi ale evaluării? în multe părţi ale proiectului de lege 2010 s-a înţeles (greşit) că, de exemplu, în învăţământul primar aceasta ar trebui să ducă la dispariţia sau “integrarea” disciplinelor tradiţionale.

 

în fapt, tendinţa europeană actuală este de a integra “competenţele” într-un scop al educaţiei cuprinzător, care să includă, de asemenea, “abilităţile de bază”, educaţia pentru valori. Nu este de ocolit observaţia că unele dintre “competenţele” enumerate în proiectul de lege sunt, la propriu, cu totul altceva, iar autorii proiectului nu cunosc domeniul decât superficial.

 

Aşa cum am mai arătat, sunt sesizabile proximităţile proiectului legii 2010 cu programul partidului nazist (NSDAP) din anii treizeci. Unii activişti ai acestuia nu ar avea dificultăţi să îşi asume proiectul. Vezi, de pildă, articolul 4 al legii, care axează învăţământul exclusiv pe “competenţe”, sau articolul 3, care elimină, sub pretextul dezideologizării, printr-o confuzie caracteristică, conţinuturile morale, valorile religiei şi culturii civice şi politice. întocmai ca predecesorii din 1938!

 

7. în textul proiectului 2010 există multe confuzii conceptuale, inconsecvenţe şi contradicţii. De pildă, în proiectul 2010 se spune că învăţământul din România e public şi privat, pentru ca în alt articol să apară şi învăţământul confesional. De ce e menţionat separat, când, de fapt, şi învăţământul confesional ar trebui să poată fi trecut fie în public, fie în privat? Un alt exemplu: contradicţia dintre centrarea pe elev şi supraevaluarea (aplicarea de evaluări multe în timp scurt) elevului. Sunt apoi contradicţii între principiile enunţate ca fiind la baza legii: de pildă, descentralizarea e contrazisă în fapt de noianul de reglementări, care nu mai lasă loc semnificativ decidenţilor locali. Fiecare principiu ar trebui tradus în lege prin proceduri adecvate. Principiile sunt, însă, în proiectul 2010, enunţate să sune bine pentru nepricepuţi, fiind în fapt contrazise de reglementări de detaliu (aşa cum se întâmplă şi cu autonomia universitară, care rămâne, practic, distrusă, devenind cea mai restrânsă după 1989!).

 

8. Multe lucruri în proiect sunt lăsate într-un vag primejdios. De pildă, capitolul Curriculum este vizibil diletant elaborat (după ce România a avut în 1998 un Curriculum naţional socotit de valoare internaţională). Nu se explică raportul dintre “competenţe” ca output/rezultat şi drumul care duce spre ele (câmpuri/arii curriculare; discipline, ce fel de discipline, etc.). Se creează astfel imaginea eronată a “competenţelor” ca organizatori de curriculum. Desigur, competenţele pot fi avute în vedere când se discută organizatorii de curriculum; numai că nu s-au găsit unii mai buni până acum decât ariile disciplinare şi disciplinele. “Consorţiile şcolare” sunt o găselniţă ce nu rezolvă mare lucru. în multe situaţii, proiectul 2010, într-un limbaj pseudosavant, agită spiritele şi pune oamenii pe drum pentru idei confuze sau himere afişate de veleitari.

 

9. în proiect apar multe propuneri care vor face mai mult rău. De exemplu, “competiţiile între şcoli” pe baza evaluării instituţionale. Să fim serioşi, până la competiţii de calitate trebuie găsite mijloacele ca această calitate să fie susţinută prin fapte. De asemenea, ar trebui regândită finanţarea de bază şi finanţarea complementară, deoarece multe dintre reglementările trecute în finanţarea complementară (dependentă de autorităţile locale) vor face din şcoli vasalele primăriilor.

 

Nechibzuită este şi forţarea încheierii activităţii profesorilor universitari de performanţă la 65 de ani. Ţările cu surplus de specialişti – ceea ce nu este cazul la noi! – au practicat-o un timp (Germania, Italia, Franţa etc.), dar au renunţat recent la ea în favoarea soluţiei din S.U.A., de folosire nelimitată a acelor profesori universitari care sunt specialişti reali, cu opere intelectuale la activ. în fapt, valoarea profesională nu ţine de vârstă, iar ţările se îngrijesc să cultive valorile indiferent de anul naşterii. Un universitar veritabil invocă valoarea proprie, nu vârsta sa sau a altora. Nu numai că prin această forţare – promovată de impostori, care vor funcţiile fără să aibă merite, din grupul care întocmeşte astfel de legi la Bucureşti – România se izolează. Prin forţarea încheierii activităţii la 65 de ani, România pregăteşte un nou exod al creierelor. După ce studenţii părăsesc sistemul învăţământului superior corupt de astăzi, după ce doctoranzii lasă în urmă birocraţia asfixiantă a doctoratului de după 2005, profesorii universitari bine specializaţi vor pleca, la rândul lor, spre a evita dependenţa de deciziile a tot felul de impostori, ajunşi, în tulburea societate românească actuală, să ia decizii în seama lor.

 

10. Proiectul legii 2010 se descalifică din punct de vedere profesional. Nu discut aici erorile de gramatică ale autorilor, ignorarea dezinvoltă a limbajului juridic (sub febrilitatea exprimării aberaţiilor), absenţa cunoştinţelor de pedagogie actuală, de management şcolar şi universitar, anacronismul viziunii. Deja mulţi oameni le-au remarcat. Alte aspecte pot fi considerate. De pildă, învăţământul preuniversitar este tratat fără experienţa acestuia, prin deducere din câteva concepte (“competenţe”, “descentralizare” etc.) preluate superficial, care plac unor politicieni mediocri, aflaţi în căutare de paleative şi diversiuni. Astfel de concepte par adecvate, dar, vorba unei distinse profesoare – “în minţile strâmbe până şi ideile drepte se îndoaie”.

 

 Alt exemplu, în învăţământul universitar, marile teme actuale ale universităţii de pretutindeni – inovaţia tehnologică, inovaţia societală, crearea de personalităţi, integritatea morală, “excelenţa”, cercetarea ştiinţifică etc. – intră doar vag în atenţie. Autorii nici nu cunosc managementul universitar, nici nu preţuiesc valorile, nici nu ştiu ce se întâmplă în lumea universitară actuală – singura lor ţintă este să parvină: se ajunge la situaţia în care plagiatorii dau sfaturi de etică, corupţii, de luptă contra corupţiei, diletanţii, de profesionalism etc. Alt exemplu este abordarea religiei. Autorii aplică interpretarea de acum câteva decenii a religiei ca ceva depăşit de istorie, încât învăţământul confesional este lăsat în afara celui privat şi a celui public. Vederile “păgânilor” emfatici şi agresivi din anii treizeci revin la secta carpatică a celor fără de Dumnezeu. Iar exemplele pot continua. încă o dată, în România de azi, redevine actuală reflecţia lui Thomas Mann: vai de ţara în care ajunge să dea tonul tocmai grupul cel mai puţin calificat şi mai corupt!

 

11. Soluţiile din proiectul legii, de stabilire a direcţiunilor şcolilor şi liceelor şi a rectoratelor, vor agrava politizarea învăţământului. Consiliile de administraţie în şcoli aduc în rol lideri politici locali, încât vor sta sub influenţa acestora. Pentru alegerea rectorului, soluţia adoptată recent de multe ţări – candidaţi multipli, selecţie de către o comisie, validare de către senat – este mai bună şi evită politizarea pe care o conţine soluţia din proiectul de lege. Se poate uşor sesiza că autorii proiectului dau glas, în cele două cazuri, mai mult frustrărilor personale şi voracităţii cercurilor politice din care fac parte, într-un efort de a-şi plasa în lege chiar rezolvări individuale, în dauna valorilor educaţiei. Prin multe articole, proiectul de lege satisface vizibil interesul de parvenire frauduloasă al unor neisprăviţi corupţi, rămaşi la distanţă de veritabilul interes public al României, ce ar trebui să fie orizontul reglementărilor.

 

12. Scopurile politice ale proiectului de lege. Nu trebuie să faci efortul de interpretare pentru a sesiza dublul scop politic al proiectului 2010: preluarea controlului educaţiei de către anumite partide şi înlocuirea profesorilor care, după 1989, au votat în mare parte fie cu PSD, fie cu Convenţia Democratică. Suntem în faţa celui mai grav atentat de după 1989 la valorile societăţii deschise – pluralism politic, autonomie instituţională, libertate de gândire – în România. Acest atentat se face sub pretenţia insidioasă a schimbării radicale (care aminteşte, însă, de anii treizeci, de 1948) şi a “întineririi”. Trebuie spus, din nou, după amarele lecţii ale istoriei: tinerii vin oricum, dar valoarea profesională nu o conferă data naşterii. în definitiv, tinerii sunt valori atunci când au valoare, şi nu în funcţie de buletin. Dincolo de toate se pune inevitabil o întrebare: de ce trebuie să depindă soarta unor profesori, care şi-au parcurs onest şi cu rezultate comparabile internaţional cariera – de la şefia de promoţie la opere intelectuale – de un grup de trepăduşi ai politicii deveniţi, prin accidente ale istoriei, “universitari”? în ce ţară se petrec astfel de răsturnări pe scara de valori? Este România atât de bogată în valori, încât îşi permite să le irosească, în vreme ce fiecare ţară le cultivă cu grijă?

 

13. Lipseşte abordarea problemelor veritabile ale învăţământului românesc de azi. în preuniversitar nu se rezolvă nimic dacă nu întărim statutul social al învăţătorului (institutorului) şi profesorului (care, prin proiectul legii, este subminat). în universitar, nicio reformă nu reuşeşte dacă nu se schimbă sistemul (supradimensionat, cu 98 de universităţi acreditate, într-o o ţară cu, în fapt, sub 21 de milioane de locuitori în ţară!) ca sistem. Nicio educaţie nu reuşeşte dacă nu încurajează elevul şi studentul la preocupare de sine şi dezvoltare intelectual-morală personală. Niciun beneficiar nu va sprijini şcolile, liceele, facultăţile dacă acestea nu sunt orientate spre inovaţie cognitivă, tehnologică, societală. învăţământul din România nu se eliberează de tarele care-l împovărează astăzi (politizarea, corupţia, incompetenţa administraţiei, demotivarea) fără a reduce birocratizarea, pe care acest proiect de lege ameninţă să o sporească încă o dată. Cu proiectul Legii Educaţiei 2010, în locul unui învăţământ orientat spre crearea de personalităţi şi inovaţie, România va avea un învăţământ  birocratizat, mai birocratizat ca oricând după 1989, pe care caută să îl controleze tot felul de “experţi” de mucava şi de politruci anacronici.

 

14. Articolele proiectului de Lege a Educaţiei 2010 pot fi discutate în detalii. La nevoie, vom face o astfel de analiză. Ceea ce are importanţă – înainte de orice detaliu, la care se opreşte adesea dezbaterea din zilele noastre – sunt opţiunile care afectează întregul legii. Este de spus onest şi responsabil, din acest punct de vedere, că ar trebui pregătit – de oameni cu capul pe umeri, realmente competenţi, care înţeleg interesul public – un alt proiect de lege, care să îşi asume România actuală şi să o schimbe efectiv, în urma unei dezbateri neamputate cu cei care se pricep şi cu cei interesaţi. România ar câştiga dacă parlamentul ar reveni la normal şi ar aborda, dincolo de orice “mandat imperativ” din partea a tot felul de coterii, multiple proiecte de lege, în cadrul unui pluralism al abordărilor şi al argumentelor mai bune. România a fost prolifică atunci când a fost plurală şi a căzut mereu în criză când intelectualii au început să îşi caute noi stăpâni.