Un referendum inutil, dar important

Un referendum inutil, dar important

Pare paradoxal, dar referendumul cu prelungire din week-end va fi, în egală măsură, cea mai inutilă, dar şi cea mai importantă consultare populară de după 1989.

Inutilitatea cheltuirii unui purcoi de bani pe referendumul din 6-7 octombrie nu mai trebuie demonstrată. Iniţiatorii acţiunii nu vor altceva decât să supralegifereze, să introducă în Constituţie o interdicţie care există deja în lege. Zic ei că vor să-şi ia o măsură de siguranţă suplimentară, că interdicţia cu pricina nu va mai putea fi ridicată prin simpla schimbare a legii ci numai dacă o va aproba norodul prin o altă revizuire a Legii Fundamentale. Mă rog. Despre nivelul de prioritate al susnumitei modificări constituţionale, care să justifice considerabilul efort financiar al unei ţări care oricum trăieşte pe datorie, chiar nu mai are sens să facem vorbire.

Şi totuşi, monumentala inutilitate de sâmbătă şi duminică va fi cel mai important scrutin popular desfăşurat în România după 1989. De ce? Pentru că, prima oară în ultimii 29 de ani, românul va fi testat la mentalitate. În sfârşit vom avea în faţa ochilor hârtia de turnesol, dovada irefutabilă care ne va spune dacă românul majoritar (nu ăla care iese în stradă, pentru că, din păcate, cei care dovedesc că posedă, cu adevărat, simţ civic sunt o cantitate absolut neglijabilă în marea masă de votanţi) a ieşit din comunism, a intrat în Uniunea Europeană, a intrat în secolul XXI, a îmbrăţişat valorile lumii civilizate cu adevărat, „în cuget şi-n simţiri”, sau doar declarativ, de ochii lumii sau, dacă vreţi, trăgând doar cu ochiul la osciorul de lins „made in west”.

Niciun scrutin electoral desfăşurat până acum în România nu a dat, decât extrem de vag, indicaţii despre cum gândesc cu adevărat românii. Acestea au reflectat cel mult nivelul de mulţumire sau, mai degrabă, de nemulţumire al alegătorilor faţă de liderii politici ai momentului, de unde şi relativ constanta rotaţie la putere. Absenteismul tot mai accentuat la vot a reliefat prăbuşirea speranţei la români. Referendumurile cu uninominalul şi subţierea parlamentului au arătat doar nivelul de simpatie de care se bucura, la momentul respectiv, iniţiatorul lor, Traian Băsescu.

Ei bine, referendumul din week-end va arăta, pentru prima oară, dacă românii jinduitori la nivelul de trai din vest au reuşit, sau măcar au început să-şi modeleze modul de gândire, reperele pragmatice şi cele morale după şabloanele vestice sau aspiraţiile lor de mai bine n-au depăşit încă nivelul lui „muieţi îs posmagii?”. Vom afla dacă am coborât cu adevărat din copac sau doar am îmbrăcat cămaşă, costum şi pantofi „de oraş”, în timp ce ne bălăngănim voioşi atârnaţi de cracă.

Veţi întreba „ce-are sula cu prefectura?”. Păi are. Pentru că întrebarea care le este pusă românilor în week-end nu este dacă să li se dea voie homosexualilor să trăiască împreună cu forme legale. La fel de bine ar putea fi întrebaţi dacă femeile au voie să joace fotbal sau dacă bărbaţilor le este permis să tricoteze. Şi unele şi altele nu sunt altceva decât dileme de tip Gâgă. Întrebarea adevărată la care vor trebui să răspundă românii în week-end este: „Oare chiar merităm să stăm la aceeaşi masă cu lumea civilizată sau suntem nişte impostori în familia europeană?”.

Comportamentul, previzibil din păcate, al alegătorilor sâmbătă şi duminică ne va da răspunsul la o mulţime de întrebări, cum ar fi: „De ce nu avem autostrăzi?”, „De ce murim cu zile în spitalele patriei?”, „De ce se depopulează constant România?”, „De ce ne conduc infractori dovediţi (a se citi posesori de condamnări penale definitive)?” şi, în general, „De ce, după mai bine de zece ani de când am intrat în casa UE, suntem tot rupţi în fund?”.

Explicam, într-un material publicat recent, în care rememoram fenomenul „Piaţa Universităţii de Cluj”, că inapetenţa mea de a mai scrie ceva despre politică nu se datorează scârbei faţă de clasa politică. Ăsteia i-am găsit antidotul – pur şi simplu, încă de dinainte de a intra în presă, privesc scena politică autohtonă ca pe o simplă sursă de amuzament. Că dacă ar fi să-i iau în serios pe ăştia aş ajunge la balamuc. Nu, la fel ca în 1990, când alegerea lui Iliescu cu peste 80% m-a dat jos de la tribuna Pieţei Universităţii de Cluj şi mi-a ucis orice urmă de militantism politic, acelaşi sentiment de inutilitate a demersului, de răcire a gurii de pomană îmi blochează acum pixul de jurnalist politic.

Tare mi-e teamă că, după referendumul din week-end, sentimentul meu se va adânci. Dar, dacă în 1990, lumpen-electoratului îi era frică de „moşierii care vin să-i fure casa” şi, în general, îşi dorea beneficiile capitalismului, dar într-un „comunism cu faţă umană” marca Iliescu, acum nu e doar mult mai grav, e de-a dreptul dramatic, pentru că aproape sigur sâmbătă şi duminică vom demonstra că ultimii 30 de ani au trecut degeaba peste România.

PS

Pentru a evita suspiciunile: sunt heterosexual, căsătorit cu o femeie şi am şi o fiică. Dar chiar nu înţeleg de ce le-aş face rău unora care mie nu mi-au făcut niciun rău. Şi nu reuşesc să intuiesc nici în ce fel mi-ar fi afectat traiul de zi cu zi de o eventuală legalizare a căsătoriilor între homosexuali. Cine are un răspuns logic, raţional şi pragmatic la dilemele mele să meargă la referendum.

Comenteaza