Universitatea de a doua zi. Schiţă pentru o scrisoare deschisă

Universitatea de a doua zi. Schiţă pentru o scrisoare deschisă
Există în zona mitologiilor fondatoare sau a reîntemeierilor o încărcare excepţională de semnificaţii a celei de-a doua zile după evenimentele cruciale.
Pentru mai multe informaţii de ultimă oră vizitaţi pagina principală ZIUA DE CLUJ

Poate fi ziua începutului unei noi religii, doctrine, fondări constituţionale şi normative de regimuri politice etc.

A doua zi este ziua cea mai aşteptată ca start al unui nou început, al unei speranţe îndelung fermentate, al optimismului şi al avântului încurajator. După zdrăngăneala electorală şi spectacolul competiţional pentru funcţiile de conducere ale universităţii, intens mediatizate şi deopotrivă prizate de o mondenitate claudiopolitană (cum ar spune snobii şi preţioşii de ultimă generaţie), actorii agonistici şi fanii lor din această competiţie electorală s-au distribuit în două tabere, cu două trăiri diferite. Prima, câştigătoare, etala o bucurie complice şi reţinut vindicativă, dar care se defineşte pe extreme mustind a încrâncenare definitivată, iar cea de-a doua tabără s-a regrupat într-o dezamăgire şi frustrare retractile, care pe extreme mustesc de supărări definitive de tipul aceleia a "ciurdarului pe sat". Gruparea dintâi, cea câştigătoare, este fatalmente supusă şi expusă îndemnului sapienţial din Psalmi: "Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara", îndemn ce poate tempera, aşeza şi ordona entuziasme şi bucurii nestăpânite. Cea de-a doua grupare se poate replia într-o muncă de acum tihnită, răbdătoare şi cu un alt meniu ... de satisfacţii.

În proximitatea acestor alegeri universitare fiecare dintre noi poate gândi sau regândi, la nivelul unei pauze reflexive, prin ce am trecut şi prin ce trecem la nivelul comunităţii universitare şi al învăţământului superior atât de disputat în spaţiul public. Ca orice politică publică, domeniul învăţământului s-a refondat şi restructurat la intervale nepermis de scurte şi dinspre regularitatea schimbării regimurilor politice, regularitate care putea fi aplicată pentru cauze mai bune. La extreme s-a profilat şi, din păcate, aplicat o adevărată paranoia reformatoare, intempestivă, smucită (similară stilului smuls din competiţia cu haltere) care, dincolo de urgenţele reformării României postcomuniste în mare parte necesare, a eşuat de cele mai multe ori în ceea ce Petre Ţuţea numea "aflarea în treabă" (comunismul - spunea el - a fost cea mai mare aflare în treabă din istoria omenirii).

Reformele, în majoritatea lor, au împărtăşit o viziune exterioară, în defavoarea unui ritm organicist de calmă şi temeinică reformă, în defavoarea unei viziuni dinăuntru ce articula tradiţia şi inovaţia şi care înlocuieşte smucitura cu mişcările ritmice şi armonioase. Cei care sunt campionii unui astfel de stil smuls, exterior şi excentric de la domeniul învăţării şi învăţământului, trebuie să ştie că azi marii vizionari din lume ai reformei învăţământului recentrează aceste restructurări nu pe planuri bugetare şi raţionalizări financiare hotărâte între "cuţite şi pahare" sau pe fantasme curriculare împrumutate necritic şi agramate de la "polul cu reni", ci pe profesor. Reforma este profesorul! Ritmul creator, seninătatea viziunii calde şi eficiente, inovative trebuie să înlocuiască arivismul şi alerta patogenă a "reformatorului" îmbăţoşat, atotştiutor şi suficient.

Există, de asemenea, în spaţiul public degajări atitudinale la sfârşitul unor stări febrile electoraliste ce presupun, pe de o parte, percepţii impenitente ale "noilor veniţi" de la cârmă, tributari aceluiaşi arivism canibal uneori, că lumea începe cu ei, după cum cei plecaţi de la conducere cred că lumea se sfârşeşte cu ei, eşuând în "demonia grandorii pierdute" (expresie preluată din titlul unui film din deceniile trecute). Între cele două atitudini stă universitatea în sine, calmă, sfidătoare, imperturbabilă. Asediată în anii trecuţi de agresivităţi etniciste (române şi maghiare), de sirene politicianiste, conducerea acestei cetăţi universitare împreună cu corpul academic sănătos şi responsabil a ştiut să descurajeze şi să-i pună cu botul pe labe pe agresori. Universitatea a performat imperturbabil, răbdător şi deopotrivă admirabil, ajungând să se plaseze în vârful universităţilor româneşti.

Universitatea pe de-a-ntregul a fost un personaj colectiv, dar care a acţionat asemenea unui personaj unic ca fiinţă reală şi simbolică în datele unei mobilizări şi responsabilităţi cvasiunanime în ceea ce priveşte destinul ei, "rolul şi menirea academiilor"(parafrazând un celebru discurs de recepţie în Academia Română din anii interbelici). Meritul acestor poziţionări de vârf este unul incontestabil colectiv, armonizat de eforturile corpului profesoral. Este vorba de un capital de prestigiu participativ şi de un acţionariat distribuit sănătos şi eficient, de un acţionariat de asemenea de prestigiu şi de onoare. Din acest motiv tendinţele uzurpatoare nu au avut şi nu vor avea succes în această universitate. Corpul "mistic" al universităţii se extrage dintr-o îndelungată tradiţie academică şi universitară care poate fi oricând apelată atunci când ne aflăm în derută şi în neputinţe de tot felul. Părinţii universităţii interbelice, precum V. Pârvan, S. Puşcariu, I. Haţieganu, F. Ştefănescu Goangă, au promovat un proiect al unei universităţi ce se replia în jurul unor concepte şi cuvinte cheie sau sintagme şi formulări memorabile a căror simplă enunţare conturează acest corp "mistic" al universităţii: "a forma caractere", "cultul comunităţii şi confraternităţii universitare", "credinţa în valoarea supremă a strădaniei intelectuale", "act creator şi metodă", "cetăţenie academică", "libertatea de gândire şi creaţie", "universitatea în slujba naţiunii", "ideea în serviciu" etc.

În datele unei vizibilităţi instituţionale prestigioase, universitatea este asemenea unei catedrale, adică o construcţie colectivă şi derulată într-un timp îndelungat, uneori multisecular. Orice nouă conducere trebuie să circumscrie ascendent un asemenea edificiu. Alăturarea şi articularea unui "spaţiu al experienţei" de un prezent novator face succesul oricărei administraţii. Din această perspectivă a unui elementar exerciţiu de putere, noile conduceri ale universităţii trebuie să nu dubleze un anumit spirit justiţiar de unul vindicativ sau un anumit spirit al transparenţei de unul conspirativ. Cred că actualul rector, Prof. I.A. Pop, poate să reprezinte, având depline garanţii, veriga sau o posibilă vertebră lipsă într-o asemenea administraţie universitară în sensul unei continuităţi impulsionate şi redimensionate începând din "a doua zi".

Pentru că orice început al unei noi conduceri are tendinţa impulsivă de a face curăţenie reală şi simbolică în spaţiul pe care îl ocupă, recomand conducerii UBB de azi, aşa cum am recomandat şi vechii conduceri, un mic efort de salubrizare în faţa universităţii, mai exact din faţa statuii Şcolii Ardelene. Sunt câteva tomberoane de gunoi ale firmei Rosal puse în faţa acestui grup statuar, care "Prigonesc" figurile emblematice ale corifeilor şi care trebuie urgent înlăturate. Din această cauză, personal mă simt blocat sau limitat în a le transmite veneraţia afectuoasă acestor înaintaşi ai noştri atunci când trec cotidian prin faţa lor, veneraţie exprimată printr-un salut firesc: Bună dimineaţa, Şcoală Ardeleană!

Doru RADOSAV

 

⇒ Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte ZCJ.RO pe FACEBOOK şi pe Instagram

loading...
Loading...
Comenteaza