Din activitatea politică a d-nei Muscă îmi amintesc cel puţin două iniţiative marcante, care au condus la dezbateri publice intense şi la rezultate concrete, demne de laudă. întâi, trecând de bariera dintre partide, d-na Muscă şi d-l Vasile Dîncu, la acea vreme ministru în Guvernul Năstase, au promovat în Parlament un proiect care avea să devină celebra Lege 544/2001, privind liberul acces la informaţiile de interes public.
Peste ani, legea a rămas, mai degrabă, un eveniment fericit şi luminos, cu titlu de excepţie, într-un mandat dominat de figura autocrată a Executivului d-lui Năstase, care nu a stat pe gânduri când a avut ocazia să închidă gura presei neatârnate.
Tot d-na Muscă a fost cea mai vocală promotoare şi susţinătoare a proiectului de lege pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. în mai 2003, legea era publicată în Monitorul Oficial, iar iniţiatoarea propunerii se putea lăuda deja cu două legi de maxim interes public promovate cu succes, din opoziţie.
Mai târziu, din postura de deputat al partidului de guvernământ, a fost printre semnatarii unui proiect de lege a lustraţiei. Poziţia sa constant anti-comunistă şi anti-nomenclaturistă, în tradiţia întemeiată de punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, din 11 martie 1990, s-a întors ca un bumerang împotrivă-i când, demascată ca semnatară a unor rapoarte spre Securitate, d-na Muscă a cedat blestematelor instincte de conservare. Din proastă inspiraţie sau nesimţire cinică, după cum preferaţi, a mers până la absurd cu negarea evidenţei. Simbolul eleganţei cumpătate într-un mediu politic insalubru s-a prăbuşit cu zgomot de la o înălţime prea mare.
Jigodiile de jur-împrejur au profitat de clipă şi au acţionat ca la manualul de dezinformare, având de acum premisa validă pentru silogismul lor preferat, cunoscut în medii informate sub numele de cod “ba pe-a mă-tii”. Reacţia d-nei Muscă de a se retrage din Parlament şi din viaţa publică rămâne încă singulară, cu toate că fauna noastră politică numără destui mitomani, cleptomani sau lichele în stare pură, fără cea mai mică problemă de conştiinţă.
Mica dezordine provocată în PD-L de posibila revenire nu are nimic de-a face cu politica, înţeleasă ca ştiinţă şi practică a guvernării unui stat. Totul ţine de lentila prin care o vede fiecare pe d-na Muscă. De după ochelarii de cal cu care s-au dotat în vederea testelor electorale care bat la uşă, liderii pedelişti închid câte un ochi, iar fosta lor colegă le apare pe rând o vacă bună de muls sau o piatră de moară, legată de gâtul partidului.
Puţin le pasă de proiectele şi ideile pe care ar vrea să le pună în practică sau de calitatea sa de a capacita energii politice, uneori adverse, în beneficiul politic al partidului din care provine, cu ajutorul charismei pe care nu i-a negat-o nimeni. De asemenea, şi mai puţin le pasă cu adevărat de cei care îşi trăiesc încă martiriul la care au fost condamnaţi de un regim comunist criminal, care se folosea, printre altele, de instrumente docile – naive sau sfidătoare – aşa cum se prezenta în faţa Securităţii tânăra profesoară “Dana”.
Deşi perioada de campanie electorală ar putea da iluzia densităţii dezbaterii politice, cu oameni avizaţi şi proiecte punctuale, realitatea stă de fiecare dată taman pe dos, iar semnalele pentru perioada următoare sunt aşijderea. Proiectele politice devin poezele fade şi lemnoase, recitate cu orice prilej de veşnicii salahori de televiziune ai partidelor, cu limbile lor bătătorite în luptă.
Oamenii din vârful ierarhiilor încetează să mai fie oameni şi se transformă în sisteme cvasi-mecanice arborate pe tarabele partidelor, înţolite şi parfumate, ca scoase din cutiile ştanţate “Made in China”. Simple produse de vânzare, supuse regulilor imuabile ale marketing-ului. Cu cât simulacrul de om politic seamănă mai bine cu imaginea-prototip a unei mai mari părţi a masei de votanţi, cu atât personajul devine personalitate, iar produsul capătă eticheta de vacă de muls.
Altfel, e văzut drept piatră de moară care blochează mâna alegătorului deasupra semnului electoral al duşmanilor. Ieşirea din simulare e imposibilă câtă vreme cultura politică se capătă la televizor, democraţia s-a topit în telecraţie, iar actorii care au puterea politică joacă zilnic rolul unor arlechini trişti într-o comédie dubioasă fără capăt, cu antract din 4 în 4 ani.
P.S. Poate că soluţia obţinerii reperelor reale stă în lucrurile simple. Memorialul de la Sighet organizează o dezbatere între elevi şi profesori despre introducerea studiului represiunii comuniste în programa şcolară.
Doar când vom înţelege, cât mai mulţi şi cât de devreme, ce a făcut bine şi ce a făcut rău în viaţă, d-na Mona Muscă va înceta să reprezinte o vacă bună de muls cu un ditamai pietroiul de moară agăţat de gât, pe post de pandantiv, examinată cu minuţie de bărbaţii cu monoclu ai partidului.
