DISTRIBUIE
Am primit, alături de alte milioane de oameni de pe acest pământ, cu bucurie vestea că Mario Vargas Llosa a obţinut, în sfârşit, Premiul Nobel pentru Literatură.
M-am bucurat, pentru că această recunoaştere universală a operei marelui prozator s-a întâmplat în timp ce acesta este încă în viaţă, fiindcă am avut şi mai am şi astăzi un gust amar în ceea ce-l priveşte pe alt gigant al scrisului sud-american, Jorge Luis Borges, care pentru mulţi a fost, în fiecare an, “viitorul Premiu Nobel”; premiu care nu a venit niciodată, deşi îl merita cu prisosinţă. Cărţile lui “Varguito”, romanele lui “Marito”, au fost, cel puţin pentru mine, de-a lungul timpului, încă de pe vremea lui Ceauşescu, atunci când i s-a tradus în româneşte prima carte, mai mult decât o bucurie a lecturii. Erau însăşi deschiderea spre lumi şi personaje minunate, spre istorii şi timpuri străvechi, erau însăşi prezentarea unei alte feţe a unei dictaturi, la fel de tragică şi inumană ca aceea pe care o trăiam noi înainte de 1989.
Mai târziu, când cărţile lui circulau liber în România, când oricare dintre operele de mare profunzime şi care debordează de o imensă umanitate se puteau cumpăra din orice librărie, am avut o imensă plăcere să le consacru un timp citirii şi recitirii. De fiecare dată am avut senzaţia că fiecare nouă lectură era menită să-mi dezvăluie alte şi alte sensuri, alte şi alte profunzimi. Am înţeles că aceasta este adevărata lui artă, aceea de a vorbi, de a ne vorbi nouă, cititorilor, despre oameni reali. Despre oameni politici, despre putere şi mit, despre dragoste şi moarte. Nu există carte a lui Llosa în care marile teme ale umanului să nu fie prezente sub diverse şi minunate chipuri de oameni care au reuşit să-i descifreze acestuia adevărul şi tragismul vieţii. Nu e de mirare că pentru unii dintre românii care l-au iubit şi îl iubesc pe acest imens scriitor au “folosit” de-a lungul timpului drept pavăză împotriva nedreptăţilor, eşecurilor, frustrărilor şi, de ce nu, pentru celebrarea bucuriilor. Nu există un volum al lui “Varguito” în care să nu găseşti un personaj de care să te îndrăgosteşti sau pe care să nu-l poţi lua drept model. Poate că vi se va părea prea mult, dar sunt convins că lectura acestui scriitor de geniu a influenţat destine, a înrâurit, poate, hotărâri majore ale vieţii unora dintre noi. Şi ce poate face marea literatură mai bun decât să ajute oamenii să se regăsească, să-şi regăsească în momentele de derivă propriul sens şi propria existenţă, abandonată în esenţa ei, sub multiplele presiuni la care sunt supuse?
“Eu trăiesc scriind”, mărturiseşte laureatul Premiului Nobel. Iar noi sau, cel puţin, o parte dintre noi trăieşte citind şi învăţând din asta. Preluând din scrisul unui astfel de om ceea ce ne lipseşte. Uneori curajul, alteori seninătatea, câte o dată bucuria. N-aş putea vorbi despre o carte sau alta a lui Mario Vargas Llosa, ca fiind mai reuşită, mai bună sau mai slabă. Există în fiecare vraja vieţii, a dezastrului şi a umanului, în dimensiunile lui cele mai minunate. M-aş gândi, doar aşa, în treacăt, atât cât îmi permite un text de cotidian, la “Mătuşa Julia şi Condeierul” şi la “Peştele în apă”, mai ales pentru faptul că amândouă, în tot excursul lor tragic, sunt pagini memorabile ale propriei sale vieţi. O mătuşă Julia a existat, într-adevăr, în viaţa sa. Este, mai precis, descrierea propriei istorii de dragoste pe care a avut-o cu mătuşa lui, mult mai în vârstă, dragoste pentru care a trebuit să lupte cu prejudecăţi rurale, dar, mai ales, cu propria-i familie. Este unul dintre cele mai reuşite “manifeste” întru apărarea cu orice preţ a propriilor valori şi sentimente; o istorie trăită, o bucată din viaţa lui care ne permite să-L cunoaştem pe el, pe Omul Mario Vargas Llosa,
Căsătoria lui, în final, cu Mătuşa Julia este o victorie a dragostei, o victorie a sa care însă nu va mai fi prezentă în “Peştele în apă”, remarcabila istorisire a propriei campanii electorale, a cursei pentru preşedinţia republicii. Campanie la sfârşitul căreia a fost învins de către contracandidatul său, Alberto Fujimori. Fapt care nu a generat nimic bun pentru ţara sa. O zbatere şi o tensiune imensă, la capătul cărora “Varguito” - după cum îi spunea mătuşa Julia - a pierdut. De data asta, răul a învins binele, transformându-se în istorie. “Dacă oamenii se recunosc în romane, dacă acele romane, într-un fel, le exaltă şi le definesc ca pe o parte a vieţii lor, înseamnă că ei descoperă în ele ceea ce sunt în chip profund, ceva ce până atunci, până când nu au apărut în cărţi, fie n-au îndrăznit, fie nu s-au priceput să recunoască în ei înşişi. Cred că asta e marea funcţie a literaturii”. Nu cred că mai e necesară insistenţa asupra acestei funcţii a marii literaturi, a literaturii de calitate. Este, probabil, nevoie să mai putem crede că există oameni care mai au inspiraţia să citească, să-şi ia curajul şi modelele dintre acele personaje pe care scriitori asemeni lui Mario Vargas Llosa le creează poate tocmai pentru ca unii dintre noi să se poată regăsi în ele.
Mai târziu, când cărţile lui circulau liber în România, când oricare dintre operele de mare profunzime şi care debordează de o imensă umanitate se puteau cumpăra din orice librărie, am avut o imensă plăcere să le consacru un timp citirii şi recitirii. De fiecare dată am avut senzaţia că fiecare nouă lectură era menită să-mi dezvăluie alte şi alte sensuri, alte şi alte profunzimi. Am înţeles că aceasta este adevărata lui artă, aceea de a vorbi, de a ne vorbi nouă, cititorilor, despre oameni reali. Despre oameni politici, despre putere şi mit, despre dragoste şi moarte. Nu există carte a lui Llosa în care marile teme ale umanului să nu fie prezente sub diverse şi minunate chipuri de oameni care au reuşit să-i descifreze acestuia adevărul şi tragismul vieţii. Nu e de mirare că pentru unii dintre românii care l-au iubit şi îl iubesc pe acest imens scriitor au “folosit” de-a lungul timpului drept pavăză împotriva nedreptăţilor, eşecurilor, frustrărilor şi, de ce nu, pentru celebrarea bucuriilor. Nu există un volum al lui “Varguito” în care să nu găseşti un personaj de care să te îndrăgosteşti sau pe care să nu-l poţi lua drept model. Poate că vi se va părea prea mult, dar sunt convins că lectura acestui scriitor de geniu a influenţat destine, a înrâurit, poate, hotărâri majore ale vieţii unora dintre noi. Şi ce poate face marea literatură mai bun decât să ajute oamenii să se regăsească, să-şi regăsească în momentele de derivă propriul sens şi propria existenţă, abandonată în esenţa ei, sub multiplele presiuni la care sunt supuse?
“Eu trăiesc scriind”, mărturiseşte laureatul Premiului Nobel. Iar noi sau, cel puţin, o parte dintre noi trăieşte citind şi învăţând din asta. Preluând din scrisul unui astfel de om ceea ce ne lipseşte. Uneori curajul, alteori seninătatea, câte o dată bucuria. N-aş putea vorbi despre o carte sau alta a lui Mario Vargas Llosa, ca fiind mai reuşită, mai bună sau mai slabă. Există în fiecare vraja vieţii, a dezastrului şi a umanului, în dimensiunile lui cele mai minunate. M-aş gândi, doar aşa, în treacăt, atât cât îmi permite un text de cotidian, la “Mătuşa Julia şi Condeierul” şi la “Peştele în apă”, mai ales pentru faptul că amândouă, în tot excursul lor tragic, sunt pagini memorabile ale propriei sale vieţi. O mătuşă Julia a existat, într-adevăr, în viaţa sa. Este, mai precis, descrierea propriei istorii de dragoste pe care a avut-o cu mătuşa lui, mult mai în vârstă, dragoste pentru care a trebuit să lupte cu prejudecăţi rurale, dar, mai ales, cu propria-i familie. Este unul dintre cele mai reuşite “manifeste” întru apărarea cu orice preţ a propriilor valori şi sentimente; o istorie trăită, o bucată din viaţa lui care ne permite să-L cunoaştem pe el, pe Omul Mario Vargas Llosa,
Căsătoria lui, în final, cu Mătuşa Julia este o victorie a dragostei, o victorie a sa care însă nu va mai fi prezentă în “Peştele în apă”, remarcabila istorisire a propriei campanii electorale, a cursei pentru preşedinţia republicii. Campanie la sfârşitul căreia a fost învins de către contracandidatul său, Alberto Fujimori. Fapt care nu a generat nimic bun pentru ţara sa. O zbatere şi o tensiune imensă, la capătul cărora “Varguito” - după cum îi spunea mătuşa Julia - a pierdut. De data asta, răul a învins binele, transformându-se în istorie. “Dacă oamenii se recunosc în romane, dacă acele romane, într-un fel, le exaltă şi le definesc ca pe o parte a vieţii lor, înseamnă că ei descoperă în ele ceea ce sunt în chip profund, ceva ce până atunci, până când nu au apărut în cărţi, fie n-au îndrăznit, fie nu s-au priceput să recunoască în ei înşişi. Cred că asta e marea funcţie a literaturii”. Nu cred că mai e necesară insistenţa asupra acestei funcţii a marii literaturi, a literaturii de calitate. Este, probabil, nevoie să mai putem crede că există oameni care mai au inspiraţia să citească, să-şi ia curajul şi modelele dintre acele personaje pe care scriitori asemeni lui Mario Vargas Llosa le creează poate tocmai pentru ca unii dintre noi să se poată regăsi în ele.
DISTRIBUIE
Comenteaza
