Victoria (neo)conservatorilor britanici

Alegerile parlamentare 2010 din Marea Britanie marchează un punct de cotitură în istoria Europei.

Sunt extrem de multe lucruri care se cer spuse, dar în acest scurt articol mă voi concentra doar asupra unora dintre ele.

Acum un an şi jumătate, pe cele două coaste ale Atlanticului, stânga occidentală tocmai sărbătorea sfârşitul dominaţiei neoconservatorilor, interpretând greşit victoria tânărului senator democrat Barack Obama.

 

Una dintre greşelile grave ale comentatorilor diletanţi de politică americană şi internaţională a fost să pună semnul egalităţii între administraţia George Bush (junior) şi curentul neoconservator (din filosofie, strategic studies, etică, geopolitică). Or, neoconservatorii americani erau ei înşişi printre criticii respectivei administraţii, tocmai pentru aceasta, că nu luase în serios câteva dintre axiomele acestui important curent de gândire. Cu victoria lui David Cameron, mişcarea neoconservatoare revine din nou în prim-plan. Iar întreaga Europă (care gândeşte) este cu ochii asupra evoluţiilor politice de peste Canalul Mânecii.

 

Cârcotaşii vor spune din nou că nu a fost o victorie categorică a conservatorilor. Pentru că aceştia au făcut o coaliţie guvernamentală cu liberal-democraţii. Trebuie să li se atragă atenţia că tocmai când Băsescu şi pedeleii lui pun la cale transformarea sistemului electoral şi a sistemului politic, - iar principalele lor puncte de referinţă sunt tocmai sistemul electoral britanic şi democraţia majoritară britanică, - tocmai atunci în Marea Britanie se discută în mod extrem de serios despre necesitatea imperioasă a schimbării sistemului electoral majoritar, prin trecerea la un sistem electoral de tip proporţional. Dogmaticii lui Valeriu Stoica pun la cale renunţarea la sistemul de vot proporţional, gândindu-se la avantajele sistemului britanic, numai că britanicii sunt dornici să treacă la sistemul proporţional de vot.

 

Conservatorii britanici s-au retras din grupul PPE, care este cel mai puternic din Parlamentul European. Spre deosebire de oportuniştii români din PD (ulterior PD-L), care au cotit-o dinspre Internaţionala Socialistă către PPE, numai pentru că (au socotit ei) acela este grupul cel mai puternic, pentru conservatorii britanici nu contează care grup parlamentar este mai puternic la un moment dat, ci cât de puternică este doctrina politică. Or, neoconservatorismul, la ora actuală, este cea mai dinamică doctrină din lume.

 

O parte din gândirea neoconservatoare a influenţat politica externă americană din vremea preşedinţilor Ronald Reagan şi George Bush (senior), cărora li s-a datorat victoria în Războiul Rece (nu lui Gorbaciov, cum spun fraierii care au căzut pradă aparatului de dezinformare sovietic şi postsovietic), precum şi pe George Bush (junior). Iar tocmai această influenţă i-a făcut pe superficiali să considere că lumea se afla sub dominaţia neoconservatorilor. Unele interpretări erau chiar mai restrictive, insistând asupra faptului că United States of America, singura supraputere, era dominată de un clan neoconservator, discipolii lui Leo Strauss, prin urmare şi lumea s-ar fi aflat sub dominaţia straussienilor.

 

Dar preşedinţii americani nu ţinuseră cont decât de o mică parte dintre ideile neoconservatoare, care sunt mult prea profunde pentru a fi preluate ad litteram în “politicile” unui guvern sau altul. (Ca o paranteză comică, în 1995, cu mult înainte de aşa-zisa dominaţie a neoconservatorilor şi a straussienilor, pe când predam la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj, am publicat o carte, Etica lui Adam, pe care un recenzent superficial, care citise doar anumite pasaje, pe nume Cristian Preda, a considerat-o a fi a unui fel de discipol al lui Leo Strauss).

 

Influenţa neoconservatorilor este abia la început în Marea Britanie şi în Europa, pentru că doctrina abia se scrie. în Marea Britanie a apărut un tânăr gânditor neoconservator influent (de formaţie teolog, filosof şi political scientist), care prin trei-patru studii, publicate în reviste de specialitate, a provocat un cutremur intelectual, iar cărţile sale sunt aşteptate cu un interes enorm. Este vorba despre Philip Blond, care a făcut senzaţie în USA.

 

Despre Philip Blond nu a auzit aproape nimeni în România (cu excepţia unor juniori şi seniori pe care îi iniţiez în politică şi cărora le-am trimis nişte texte, după ce m-au enervat spunând că partidele importante din zilele noastre nu mai au doctrine). David Cameron îl ia foarte în serios pe gânditorul neoconservator Philip Blond, chiar mai în serios decât îl lua Tony Blair pe Anthony Giddens, “părintele fondator” al noii social-democraţii. Desigur, în ţărişoara noastră marginală, cinică şi obosită înainte de vreme, Marea Britanie pare o “altă lume”, însă depinde numai de noi dacă facem sau nu parte din respectiva lume.

 

Neoconservatorismul britanic are o dimensiune pragmatică, bazată pe critica dură a eşecurilor social-democraţiei şi neoliberalismului, care sunt considerate vinovate pentru actualele crize politice şi economice din lume, dintre care criza financiară şi economică globală nu este cea mai importantă. Iar dacă am reuşit să vă trezesc interesul, ţineţi-l treaz, pentru că voi reveni cu alte informaţii şi comentarii, din care unii nu vor avea decât de câştigat.