Voluntarii japonezi şi salvarea României

Voluntarii japonezi şi salvarea României
Prietenul meu, Nic Ularu, profesor de scenografie la Universitatea Carolinei de Sud, mi-a spus că, aici, la Sibiu, atât anul trecut, cât şi anul ăsta, a avut parte de un ajutor prompt de la voluntarii japonezi.

E vorba de câteva zeci de tineri japonezi care activează la Festivalul Internaţional de Teatru. Da, poate pare de necrezut, dar sute de tineri au venit aici ca voluntari (deci nu sunt plătiţi) şi fac treabă excelentă. Unii dintre voluntari sunt din Japonia, ceea ce nu e chiar de colea. Nici ei nu sunt plătiţi.


Una e să fii voluntar dacă eşti sibian, alta, dacă vii tocmai de peste mări şi ţări. Nic Ularu mi-a spus că anul trecut a făcut un atelier de costume care trebuia urmat de o paradă. Nu a găsit mulţi amatori care să îmbrace acele costume populare, aşa că a apelat la voluntarii japonezi care au fost exemplari în punctualitate şi disciplină.

 

Anul ăsta, la fel, avea nevoie de câţiva oameni în pus ca să îmbrace nişte costume colorate, făcute din tot felul de materiale neconvenţionale. Salvarea a venit tot de la voluntarii japonezi care au venit şi la atelier, şi la paradă, cu bucurie şi punctualitate. “Sunt impecabili”, mi-a zis Nic Ularu, “te poţi baza pe ei până la capăt”. Am fost mai atent şi i-am observat prin Sibiu, pe la spectacole. Sunt tăcuţi şi eficienţi, se mişcă repede, nu refuză nimic din ceea ce pot face. Nu ştiu cum a ajuns Constantin Chiriac, directorul Teatrului Naţional  Radu Stanca şi al Festivalului, la tinerii japonezi. (Nu ştiu dacă ştiţi, la Teatrul sibian există angajat şi un actor japonez!). Rămâne una dintre taiele organizatorice ale lui, şi nu e singura.

 

 Cert e că, an de an, dai peste voluntarii japonezi, iar asta e un fel de siguranţă în plus că lucrurile vor merge bine. îmi şi imaginez cum se recrutează ei în Japonia, cum se duce vestea că e un festival în România, unde sunt aşteptaţi, cum îşi povestesc experienţele de aici.

 

Pornind de la acest exemplu, cred că am găsit şi soluţia salvatoare pentru ţara noastră. Ea constă tot în voluntarii japonezi. Cred că vreo două milioane ne-ar ajunge. Pentru noi pare mult, pentru ei, nu cred că e aşa de mult. S-ar găsi, dacă am şti să comunicăm bine cu ei, să le transmitem strigătul nostru disperat la vreo două milioane de pasionaţi de aventură şi experienţe extreme.

 

Două milioane de japonezi ar face minuni. Ar pune ţara la punct, ar face economia să duduie, industria să performeze, mediul să fie curat şi sănătos. Ar roboti serios, n-ar face mofturi, ar duce lucrurile la bun sfârşit. Poate ne-ar face şi autostrăzi ca lumea. Ehe, vise, nu?! Marele avantaj al acestei soluţii este acela că voluntarii ar munci chiar dacă ar fi în grevă, că doar greva japoneză se înfăptuieşte prin muncă.

 

Principala piedică în calea voluntarilor japonezi am fi noi. Noi, românii, stilul nostru de lălăială, neseriozitatea noastră. I-am încurca, i-am deruta, poate chiar i-am corupe, deşi un cult străvechi al onoarei îi face pe mulţi incoruptibili. Aşa că ar trebui ca noi să stăm deoparte, să ascultăm manele, să bem bere şi să mâncăm seminţe. Dar nu în zona lor de lucru, desigur. Să ne uităm doar la ei şi, din când în când, poate, să-i mai încurajăm cu aplauze. Atât.

 

Comenteaza