Vom putea face din Mioriţa o pasăre Phoenix?

De câtăva vreme, am observat că cei pe care îi cunosc, atât prietenii pe care i-am cunoscut mult înainte de 1989, cât şi cei cu care m-am intersectat după această dată – într-o formă sau alta -, ca apoi să ne cunoaştem suficient de bine încât să ne permită o în-prietenire (cum ar fi spus Noica), încep, încet-încet, să “părăsească” România.

 Unii, cei cu mai multă energie, cei cărora medicul nu le-a prezis eventuale înrăutăţiri ale sănătăţii în scurt timp, au luat drumul exilului. Şi când spun “drumul exilului” nu mă aflu în necunoştinţă de cauză. Ceilalţi, mai “copţi”, cu medicamentele în buzunar, au hotărât să se retragă în altă formă. Nu mai privesc la televizor, decât pe canalele care difuzează documentare, şi au reintrat din nou în bibliotecă. Dacă până acum, mai toţi se plângeau că nu mai au timp să citească toate cărţile extraordinare care apar, acum iată că a venit timpul ca acest exerciţiu de subterană să înlocuiască, practic, viaţa activă a unui mare număr de intelectuali, la fel ca în România de dinainte de 1989.

 

 Poate că e aceeaşi “mioriţă” dintotdeauna a României, care, din păcate, înlocuieşte pasărea Phoenix, care aparţine altor popoare, născute cu această demnitate, de a renaşte din propria cenuşă. Ani de-a rândul, cei de la care majoritatea românilor aşteptau măcar un semnal al schimbării s-au ascuns (cu mai mult sau mai puţin talent literar) în “tufişurile” culturii. Dacă o parte a acestor – totuşi -, cetăţeni ai României s-au ascuns şi au trădat, (ei spun: au rezistat!), asta a fost doar pentru că au dorit şi au reuşit ca prin tăcerea lor “rezistentă” să-şi construiască o carieră, o situaţie, să-şi “aranjeze” familia, să-şi publice cărţile. Asta înainte de 1989.

 

Acum, o bună parte din intelectuali se ascund şi se prostituează pentru aceleaşi motive, plus acela al parvenirii în vreun post călduţ la Ministerul de Externe, pentru avere şi pentru alte avantaje la fel de ruşinoase, când ele se transformă în scop în sine. Frica şi nemernicia le catifelează limba; într-o ţară transformată într-un abator televizat, rolul găştii care îşi spune “elită”, singurul pe care şi-l asumă, dealtfel, este cel de a linge fără ruşine. Şi, când această perioadă se va termina, căci roata istoriei - aşa cum am văzut -, se întoarce, vor avea, desigur, nesimţirea sforăitoare să (ne) spună că au rezistat din nou.

 

Că nu era cazul, că nu era momentul, etc., etc... O s-o trăim (unii din noi) şi pe asta!  Oricum, miza acestei ţări stă în acei intelectuali pe care nu-i cunoaştem şi care acum tac speriaţi şi scârbiţi în spatele cărţilor. Cei care n-au vocaţie de eroi, cei care se oripilează văzând “fătucile” isterice alergând cu microfoanele după oameni încătuşaţi seară de seară. Profesorii flămânzi, care se încăpăţânează să nu moară de inaniţie ca să-l convingă pe ministrul învăţământului (specialistul în calcularea vitezei pumnului d-lui preşedinte, atunci când nervos a lovit un copil), pocurorii şi judecătorii intelectuali, care acasă, înainte de a adormi, se mai gândesc cinci minute dacă sunt împăcaţi cu propriile decizii – dictate sau nu, cei care şi-au riscat în sectorul privat economiile, propriile case, etc., sau care au avut curajul de a face credite la bănci şi care acum se văd traşi în mijlocul isteriei împotriva “bogaţilor” şi poate şi puţinii politicieni care simt cum se crapă pământul în faţa lor la ecoul minciunilor şi măgăriilor pe care le fac în numele “democraţiei” şi al “reformei Statului român”.

 

Politicieni din partidul de guvernământ şi din opoziţie – căci există, iar clujenii pe care i-am trimis în Parlament sunt, din acest punct de vedere, în majoritatea lor, o miză şi o speranţă! Oamenii aceştia sunt şansa. Cetăţeni fără nume, cu sau fără identitate publică, oameni care ştiu ce a însemnat comunismul, ce a însemnat statul poliţienesc, cei care ştiu cât de mult a însemnat 1989 pentru ideea de respectare a Drepturilor Fundamentale ale Omului, cei care acum par a se retrage în disperarea lor din viaţa publică, intelectualii – nu puţini, sunt, sper, cei care nu vor repeta greşeala lor sau a părinţilor lor de dinainte de 1989.

 

Iată ce spunea marele savant clujean Onisifor Ghibu în 1946, intelectual care la “întâlnirea” cu comunismul, impus de către ruşi cu acordul tacit al guvernelor Vestului, împreună cu America, a fost, şi el, pus în situaţia unei lupte inegale cu maşinăria puterii comuniştilor: “Nu mă pot împăca cu gândul ca tot ce a visat acest neam şi tot ce a înfăptuit el să se năruiască şi noi să ne coborâm în mormânt ca nişte faliţi iremediabili!”. Numai aceşti “cetăţeni” în sensul propriu al cuvântului sunt în stare să împiedice, poate pentru prima dată în istoria noastră, ca pasărea Phoenix să se transforme din nou în Mioriţa.