Vom trăi sau veţi muri cu România de gât!

Ori cu toţii să trăim, ori cu toţii să muriţi! Aceasta este falsa dilemă sub care evoluăm, ne devine crez călăuzitor şi am ajuns să o luăm drept valoare supremă, dacă tot am auzit-o repetată de atâtea ori.

Premisa e găunoasă, iar rezultatul - debusolarea generală, care induce greşeli majore din toate părţile. Preşedintele greşeşte cauţionând un guvern diletant, nesigur şi incoerent, în frunte cu un om de care nu mai ascultă nimeni. Constituanta a greşit când a ales ca un guvern odată instalat să nu mai poată fi clintit decât cu dinamita pusă sub şezut. Parlamentul greşeşte când nu-l dărâmă iarăşi, deşi nimeni nu dă asigurări că nu ne-am putea trezi cu fantoma sa rediviva. Eu greşesc când visez la alt guvern, fără să iau în calcul că asta nu e posibil fără o criză politică în cascadă.

 

Opoziţia dă în gropi de înţelepciune şi greşeşte când se cantonează în aceeaşi paradigmă păguboasă a unui populism deşănţat. Pierzându-şi minţile şi orice urmă de decenţă, opozanţii nu-şi dau rând care să plângă mai cu hohote pe umerii descărnaţi ai celor umili. Ţărişoara, copiii, mamele, taţii, bătrânii, dascălii (ce sinonim idilic!), talpa ţării, oamenii muncii de la oraşe şi sate, tineretul progresist, toţi devin demni de a fi jeliţi în forul public de “gulerele albe” ale tranziţiei perene. în cele din urmă, după îndelunga tânguire, toţi ajung batiste de şters de pe la nas mucii iluştri ai bocitorilor de carieră.

 

Sindicaliştii greşesc azi şi dintotdeauna având încredere în liderii lor cei vopsiţi – oameni de afaceri de mare succes, aflaţi într-o etapă intermediară pe scara accederii la putere, între energia pură a banului fără miros şi autoritatea complexă a satrapului cocoţat în vârful administraţiei. De atâtea ori li s-a râs în nas, de tot atâtea ori au fost momiţi cu câte-un cub de zahăr, fără să li se explice cu adevărat că mica recompensă de astăzi se va transforma mâine în calvarul inaniţiei.

 

Sindicaliştii de rând au fost lesne obişnuiţi să accepte alături de ei, la locul de muncă al fiecăruia, angajaţi-lipitori, în virtutea argumentului şantajist că toţi trebuie să mâncăm o pâine. Azi aşa, mâine aşa, aparatul bugetar s-a umplut până dincolo de refuz cu o viermăraie incoercibilă căreia i se zâmbeşte frumos, din naivitate sau căciuleală, din toate părţile. Treptat, a prins curaj şi nu se mai lasă dusă, invocă paragrafe uitate prin legi votate cu dedicaţie şi îşi pupă vârtos carnetele de partid ca pe icoane.

 

Greşeşte fatal şi dl Vlădescu, finanţist aspru şi rece, om al cifrelor şi maşinărie împietrită. Degeaba vorbeşte oamenilor revoltaţi despre nevoia imperioasă de a menţine echilibrul bugetar, dacă nu înţelege nici în ceasul al 12-lea că toată şandramaua stă într-un singur cuvânt, cheie de boltă: solidaritatea. Degeaba înţelege el însuşi că, reducându-şi propria leafă şi decapitând câţiva Moţoci din propriul aparat ministerial, nu se face reducere la buget şi că demersul este frecţie la un picior de lemn. Degeaba calculează temeinic deficitele bugetare, modelează prognoze şi gândeşte strategic corect, dacă nu cuprinde cu mintea forţa devastatoare a comunicării simbolice, a exemplului personal de austeritate, a faptului că pentru mulţi dintre români suferinţa ar fi suportabilă dacă “jigodiile” pe care au pus ştampila la vot ar părea să sufere la rândul lor.

 

 Huzurul celorlalţi este mai greu de dus decât propria sterpăciune, dle Vlădescu, atâta lucru trebuia să ştiţi despre poporul a cărui finanţă o administraţi! Şi poate o să vă amintiţi asta, ca să le-o spuneţi şi colegilor din coaliţia de guvernare, care postează licitaţii pentru o nouă salbă de patinoare şi săli de sport cu dedicaţie pentru interpuşi anonimi ai amicilor politici celebrisimi, la orele cele mai mici din zorii zilei în care zeci de mii de oameni au asaltat Piaţa Victoriei să vă ceară decenţă. Decenţa e o resursă pe care oamenii pun mare preţ, dle ministru! Niciodată nu strică să-l cunoşti pe cel care ţi-a dat votul, mai mult decât apucaseşi să-l cunoşti în secunda când i-ai strecurat pe după mână toarta unei plase portocalii, într-un sat noroios, prin campanie.

 

Eu însumi greşesc grav chiar acum, consumându-mi în van energia cu care persist să conceptualizez un eşec naţional, în loc – de pildă – să-mi caut de lucru prin Europa civilizată, pe unde Fanarul nu se trăieşte zi de zi în secolul XXI, ci se învaţă doar în cărţile de istorie ale Europei exotic-orientale. în schimb, insist în naivitatea de a crede că nu o să fiu înjurat la bătrâneţe de copiii care mi-ar reproşa că m-am ambiţionat să-i cresc într-o cultură naţională mereu şovăitoare, între aspiraţia spre Mitteleuropa şi exerciţiul oriental al târguielii fără sfârşit. Şi asta doar dintr-un egoism de neînţeles al celui care insistă să-şi asume confortabil o singură identitate naţională, într-o contemporaneitate care pune tot mai mult preţ pe locuitorul satului global.

 

Falsa dilemă din care pornesc toate greşelile este asumată de noi toţi. Toate sunt impardonabile, fie că îşi au rădăcinile în ignoranţă sau naivitate, în îngâmfare sau lăcomie, în lene sau avariţie, în prea multă iubire sau îndeajunsă ură. în ziua de azi, candoarea e pasăre prea rară ca să mai producă greşeli pardonabile. Aşadar, în cele din urmă, trăim sau muriţi, tertium non datur.