în vremea mânzului sec, frustrările se calmau prin debuşee liricoide, de tipul “Colindului Mânzului Sec”, poezie pe care eroul i-o dedică lui Moş Crăciun: “De fapt, eşti un escroc patent / Mă amăgeşti mereu cu jucărele, / Cu chipul mamei, cu un brad / Şi-mi iei un an întreg pe ele.”
în vremea noastră, a catârilor cu ochii umezi, mânjii seci – tot mai mulţi dintre ei – preferă să o taie peste graniţă, să scape de corvoada de a-şi pierde ani după ani numărând mecanic şi inutil colghere (nu mă întrebaţi ce sunt alea, nici măcar pe CTP însuşi nu l-a interesat vreodată) şi să-şi refacă viaţa într-un alt timp istoric, undeva într-un viitor incert în ce ne priveşte. Catârii rămân pe baricadele propriei îndărătnicii proverbiale, refuzând cu obstinaţie să vorbească cu presa arţăgoasă, trăgând de sfori doar de ei ştiute pentru ca recolta de ovăz să urmeze traseul spre hambarul premium, din care se hrănesc în exclusivitate catârii, scuipând de zor şi fără spor coji de seminţe deasupra pălălăilor ce se iscă din loc în loc pe creştetele înfierbântate ale mânjilor, ca să amâne cât se poate inevitabila explozie.
Catârul se uită fix, cu ochi mari şi umezi - aspect rar întâlnit la specia sa - la oglinda catodică din care se scurg urdori spre el şi se declară oripilat. îl enervează la culme stirpea asta a câinilor de pază, dintre care unii, e adevărat, sunt turbaţi cu acte în regulă. îi e teamă că mai sunt încă mânji îndeajuns de domesticiţi cât să fi rămas pe aici şi care nu înghit toate găluştile pe care le livrează periodic catârimea, potrivit planificărilor ştiinţifice. Astfel, decide să dea o lege, să-i transforme pe toţi în cai de povară. De ajuns cu colgherele! De ajuns cu ştiinţa! De ajuns cu ghiftuiala, mânjilor! Noi nechezăm în ţara asta, voi nu! Voi munciţi, nu gândiţi!
Zis şi făcut. Caii de povară s-au conformat, cum altfel? Munceau de două ori mai mult pentru acelaşi pumn de ovăz şi apăsau cu fiecare copită tot mai tare, nu din exces de zel, ci de obidă. De după ferestruici minuscule, plasate la nivelul genunchilor şi botezate în epocă ghişee, sute de mii de catâri cu ochi umezi împingeau gamela cu ovăz noilor cai de povară ce se aplecau umili să-şi primească praznicul, înjumătăţit instantaneu dintr-o mişcare bruscă de copită a catârului de serviciu. Alţi mânji, pentru care statutul de cal de povară nu cadra cu pedigree-ul aristocratic, au mers la training-uri specializate, “cum să devii catâr în 10 paşi simpli”, şi-au cumpărat de la farmacie lacrimi false şi, practic peste noapte, s-au transformat miraculos în catâri cu ochii umezi, de nici nu-i mai recunoşteai.
Povestea vremii noastre nu se termină aici, dar sfârşitul nu l-am citit încă, deşi parcă n-ar mai fi mult până acolo. Probabil că până la urmă nu au mai rămas nici mânji, care au adoptat fiecare propria-i cale de supravieţuire individuală, nici cai de povară, că au sfârşit cu toţii la crematoriu, iar catârii flămânzi au dat iama în hambare şi au început să mănânce de unii singuri tot ovăzul. Oricât ar fi fost, iarna e lungă, proviziile, tot mai mici, câmpurile, tot mai puţin lucrate din lipsă de cai de povară, panica, tot mai evidentă. în faţa fricii iminente de extincţie a speciei, lupta pentru supravieţuire între catâri s-a dat pe viaţă şi pe moarte. Foştii camarazi în echipa de polo pe iarbă, campioană absolută a Orientului European la competiţia ţinută periodic la Monte Carlo, se înjunghiau pe la spate, călcau pe cadavrele oponenţilor şi se ridicau triumfători deasupra unei piramide imense de cadavre cabaline. Stăpâni suverani peste întinderea stearpă şi infectă.
Poate povestea are happy-end, suntem atât de obişnuiţi cu el din filmele americane, că nu ne-am mai putea imagina ficţiunile altminterea. Dar, mânjilor, deşi am scris cu toţii, împreună, destul din ea, sfârşitul poveştii e scris, prin tradiţie, doar de catârii cu ochii umezi, blânzi, goi, nătângi, mai nou şi cu o sclipire de panică la colţuri. Bonus.
