La mai toate capitolele am căzut. Unii poate că mă vor contrazice, dar dacă stăm să judecăm fără umoare şi fără grabă, vom constata că în ceea ce priveşte calitatea umană, dar şi cea profesională a celor care sunt, - într-o măsură mai mare sau mai mică -, răspunzători de destinele naţiei a scăzut considerabil. Vă mai amintiţi, poate, de politicieni, de miniştri precum Mişu Negriţoiu, Eugen Dijmărescu, Florin Georgescu, Theodor Meleşcanu, Dan Ioan Popescu sau de “opozanţi” precum Corneliu Coposu, Mircea Ionescu Quintus, Radu Câmpeanu, Dinu Patriciu, Viorel Cataramă, Horia Rusu şi Caius Traian Dragomir?
Nu vi se pare că cei care erau atunci la putere aveau miniştri extrem de profesionişti, care îşi făceau datoria de la înălţimea unor performanţe profesionale incomparabile cu ale celor de azi? Dar ţara n-a căzut doar în “forma” ei politică. Peste tot (chiar şi în presă), aşteptarea “democratizării” s-a transformat într-o încremenire de rău augur. Dacă în celelalte ţări se poate vorbi despre o criză a “post-democraţiei”, la noi s-a bătut pasul pe loc un timp, după care idealul spre care visam toţi – democraţia – a fost urgent abandonat în favoarea cadrului pentru formarea unor “cooperative” transpartinice, care a avut ca obiectiv spolierea ţării şi îmbogăţirea unor domni politicieni şi a grupului lor de interese.
Există la tot pasul politicieni care nu pot dovedi nici azi cum s-au îmbogăţit, deşi singurul salariu contabilizat era doar acela de parlamentar sau ministru. E de ajuns să observăm asta la cel mai elocvent exemplu: cel al tuturor miniştrilor transporturilor, care sunt cu toţii putrezi de bogaţi, iar România este singura ţară din Europa care nu are şosele şi autostrăzi. România n-a putut, aşadar, să intre în “post-democraţie”, fiindcă n-a putut ajunge niciodată la o democraţie adevărată. Şi acest lucru a fost posibil într-un singur fel: prin înlăturarea cu intenţie de la posibilitatea accesului la primul eşalon politic a profesioniştilor, în orice domeniu aceştia ar fi putut ajunge să conducă un partid, un minister sau orice altă formă de instituţie a statului. Practic, am ajuns ca ţară în situaţia în care
n-am fost nici în timpul comunismului.
Cine are tăria de caracter să recunoască va putea spune fără să se teamă că exagerează că “rezerva de cadre” a PCR care exista în 1989 era de necomparat cu cei care răspund de domenii-cheie în zilele noastre. Eu, unul, sunt sigur că majoritatea miniştrilor-cheie din guvernele României din ultimii 5-6 ani n-ar fi putut ajunge în înainte de 1989 nici secretari de judeţ.Pentru că, orice s-ar spune, cu toată propaganda şi activismul desuet şi retrograd al regimului de tristă amintire, în funcţiile importante erau profesionişti. La noi (ca la nimeni!), acum cinci ani a început vânătoarea de vrăjitoare: s-a avansat ideea că nu mai sunt buni decât tinerii. S-au adus osanale hakerilor, care din timp în timp părăseau scena cu cătuşe la mâini. A trebuit revoluţionată politica, înlocuindu-se profesioniştii, cu experienţă de muncă şi de viaţă, cu oameni fideli, de preferinţă dintre tinerii lingăi, dispuşi să execute fără să gândească. în presă s-a întâmplat la fel: s-au născut peste noapte, dintre cei care încă mai învaţă limba română, “deontologii”.
Ei au preluat vârful lăncii luptei împotriva comunismului, deşi nici nu existau pe vremea aceea. Şi au dorit să conducă ziare, deşi nu aveau nici o realizare pe plan personal şi nici măcar o brumă de talent. S-au format clici şi găşti politice, profesionale, intelectuale, care au mutilat, sub falsa mască a unui europenism interpretat pro domo, chipul României. Lipsa de profesionalism, îngâmfarea, invidia, aculturalismul, orgoliile nemăsurate, dorinţa de a fi “în faţă” cu orice preţ, dublată de fierea cu care caută să îi distrugă pe cei care au făcut ceva în viaţă înaintea lor, schimonosesc acum faţa ţării.
E vremea găştilor. A găştilor neo lumpen şi a celor neo-proletare. Fiindcă s-au “proletarizat” profesii de o nobleţe, care poate fi regăsită doar în istorie. Au transformat totul în meserie, învăţată şi ea, prost şi fără metodă. Politică, presă, magistratură, administraţie, totul s-a proletarizat prin proasta calitate a celor care au fost împinşi de gaşcă, pe sistem de relaţii sau rude ori prin interes politic, în “sistem”. Şi Occidentul face faţă cu greu “post-democraţiei”, cam aceloraşi racile. însă la noi, tragismul este cel puţin dublu: noi n-am ajuns încă să trăim într-o adevărată democraţie.
Dacă ne-am fi găsit şi noi acolo, ne-ar fi fost mai uşor să ne ferim, ca popor, de incompetenţi, agramaţi, nesimţiţi, lingăi şi fanfaroni de ocazie, care stapânesc azi, într-un fel sau în altul, viaţa publică românească. Există un singur motiv din care mă pot bucura că unii îşi pierd locurile de muncă: acela că vor dispărea “în neant” multe dintre “florile de butonieră”, oameni de care nimeni nu se putea lipsi, indivizi care dădeau lecţii despre cum trebuie făcută una sau alta, deşi vechimea buletinelor lor nu era mai mare de 5-7 ani!
