Oricum va fi primită, declarația readuce în discuție întrebarea privind alternativele ce stau în fața Europei Răsăritene. Ea include aspectul geopolitic, ce a dominat dezbaterile din ultimii ani – în care mulți amatori s-au exprimat – dar și aspectul hotărâtor, al analizei societăților din regiune. Optica geopolitică rămâne, firește, importantă în abordarea lumii actuale, dar dă naștere, atunci când este separată de analiza societăților, mai mult la speculații, decât la rezolvări precise.
Pentru orice minte lucidă, era de la început limpede că dezbaterea în jurul Ucrainei din ultimii cinci ani pleca de la o premisă nerealistă: integrarea imediată în Uniunea Europeană. De aceea, la rândul meu, am pus întrebarea dacă populația Ucrainei a fost consultată serios vreodată încotro vrea să meargă (Andrei Marga, Explorări în prezent, Eikon, Cluj-Napoca, 2014, pp.88-92). Nu doar populația orașelor mari, a concentrărilor activistice și centrelor financiare, ci zecile de milioane de oameni din satele și orașele acestei țări, deloc neglijabilă.
Firește, orice țară europeană poate solicita intrarea în Uniunea Europeană. Aceasta nu este însă doar o alianță de state – chiar dacă alianțele sunt importante în istorie. După valul stârnit de propunerea lui Gorbaciov, de cuprindere a Rusiei în alianța occidentală, pe care nu de mult secretarul de stat american al epocii, James Backer, a reamintit-o, faptul a devenit evident. Deciziile adoptate la Maastricht (1993) l-au consacrat. Europa unită și-a propus să fie o civilizație cu o cultură anume, o uniune în jurul unor opțiuni de diferite naturi, încât o candidatură se evaluează în raport cu acestea.
Cum se știe prea bine, situația Europei Răsăritene nu mai este acum cea din istoria lungă, nici măcar cea de la sfârșitul anilor optzeci, căci, între timp, s-a diferențiat. Sunt evident într-o nouă situație țările care au intrat în Uniunea Europeană. Acestea se află astăzi în sfera Europei occidentale – ca piață, împletire a capitalurilor, solidaritate în numele unor valori, regim politic, configurație instituțională, aspirații.
Dar diferența nu anulează brusc problemele de dezvoltare din regiune. Este clar că în termeni pur geografici, pe axa de la Atlantic la Urali, centrul Europei se află undeva în dreptul României, încât ne putem imagina unde este partea răsăriteană a continentului. Dar criteriul geografic nu este niciodată singur, ci se combină în realitatea vieții cu cel istoric, cu cel cultural și cu cel al dezvoltării instituționale.
Văzând astfel lucrurile, nu se poate eluda nici faptul că Europa Răsăriteană este o realitate geografică și istorică. Conceperea evoluției regiunii – cum înșiși reprezentanții americani au arătat după Al Doilea Război Mondial și chiar după anul 2000 – nu poate face abstracție de istorie și, firește, de geografie. Dacă luăm în seamă abordările americane, chineze, germane, franceze, engleze, ne dăm seama că geopolitica supraputerilor de astăzi – economice, politice, militare – nu le lasă în afară.
Anii din jurul lui 1989 au fost un nou început în această regiune. Înțelegerile americano-sovietice de la Geneva și Malta, apoi cele germano-sovietice dintr-un sat ucrainian și de la Marea Neagră, au schimbat fața regiunii. Prăbușirea partidelor comuniste și a sistemului socialismului răsăritean a permis reluarea cursului modernizării în Europa Răsăriteană în cele patru dimensiuni: economică (restabilirea economiei de piață), administrativă (reluarea statului de drept întemeiat pe libertăți și drepturi individuale inalienabile), politică (revenirea la democrație pluralistă) și culturală (îmbrățișarea de viziuni experimentaliste și failibiliste). Din acest motiv s-a vorbit, pe bună dreptate, mai ales în analizele germane, de „revoluția recuperatoare (die nachholende Revolution)”.
Peste toate, modernizarea – care, conceptual vorbind, urcă de la Kant și Hegel, Max Weber şi Parsons, spre anii noștri, la Niklas Luhmann, Giddens, Touraine și Habermas – nu avea alternativă mai bună. De aceea, tema a intrat în avanscenă și o domină și acum, chiar dacă nu la fel de covârșitor ca acum zece sau douăzeci de ani. Tranziţia din Europa Centrală şi Răsăriteană de la socialismul răsăritean, la societatea deschisă a însemnat reangajare pe calea modernizării, prin reluarea cursului întrerupt al acesteia în împrejurările celui de Al Doilea Război Mondial. În mod interesant, tranziția a fost cea care a replasat teoria modernizării în actualitate. Mai mult, tranziția a și impus reconstruirea teoriei.
Iată câteva situaţii ce au pretins reconstrucția și au contribuit la articularea vederilor de astăzi. Adam Smith credea că e suficient ca un popor să fie liber pentru a se dezvolta; tranziția a arătat că libertatea este necesară, dar nu și suficientă – cultura libertății și instituții corespunzătoare fiind indispensabile. Socialismul răsăritean își asuma că dezvoltarea forțelor de producție va schimba întreaga societate; dogma nu s-a confirmat, această dezvoltare dovedindu-se compatibilă cu regimuri ideologic opuse în privința libertăților.
De la Herder încoace, s-a sperat că din afirmarea specificului cultural al popoarelor va rezulta o armonie; istoria postbelică a arătat că valul integraționist este mai puternic și că ceea ce s-a numit „constelația postnațională” trebuie luată în seamă, chiar dacă aceasta nu duce la a accepta nivelările. Spengler credea că secretul evoluției istorice stă în simbolurile culturale; istoria a arătat că economia și, mai larg, civilizația, joacă un rol major. În orice caz, teoria dezvoltării de astăzi își asumă modernizarea ca schimbare în fiecare dintre cele patru dimensiuni.
Dar nu numai atât. S-a dovedit, între timp, inclusiv în experiența tranziției, că „diferenţierea”, ca al doilea mecanism al modernizării, după „plusvaloare”, rezolvă probleme de eficienţă, de producere de bunuri, în societate, dar şi generează alte probleme, precum nesiguranţa în faţa viitorului, nedreptăți, asimetrii.
S-a dovedit, de asemenea, că globalizarea aduce avantaje în funcție de forța concurențială a unei țări sau alteia, dar generează inegalități și frustrări noi. Se mai confirmă că piaţa şi democraţiile nu sunt în funcție doar de iniţiativele şi deciziile guvernelor, ci şi de deprinderile sociale şi valorile trăite de cetăţeni, până la urmă de cultura civică. S-a constatat încă o dată că nu există inevitabilitate istorică: ceea ce se realizează într-o societate depinde de comunitățile respective și, dacă vrem să sintetizăm, de calitatea conducerii lor.
Ne interesează, însă, aici, nu atât istoria și învățăturile ei, cât ceea ce vine. Iar ceea ce vine nu este liniar, cum cred, deopotrivă, optimiștii încredințați că istoria se sfârșește cu organizările actuale și pesimiștii dezamăgiți ai regiunii. Care sunt, așadar, alternativele de evoluţie a societăţilor din Europa Răsăriteană?
Am formulat, într-un curs susținut la universitățile din München și, apoi, din Viena (Andrei Marga, Die kulturelle Wende... Cotitura culturală..., Cluj University Press, 2004, pp. 492-495), ideea că „modernizarea recuperatoare”, „modernizarea sincronizatoare” şi „adaptarea la globalizare” constituie, împreună luate, modernizarea de care au nevoie societăţile din Europa Răsăriteană. Am mai semnalat că o seamă de curente de gândire, precum „post-tradiţionalismul”, „postmodernismul” şi „neomodernismul”, se află de fapt în competiţie în această regiune a Europei. Observ acum că situația este aceeași, până astăzi. Cine este preocupat de delimitările conceptuale poate constata ușor că așa stau lucrurile.
Dacă acceptăm aceste distincții – şi nu avem motive să ne îndoim de temeincia lor – atunci rezultă tabloul ce urmează al alternativelor de evoluție a societăţilor din Europa Răsăriteană.
Aceste societăţi vor afișa voința de a continua „modernizarea recuperatoare”, prin privatizări şi reglementări de susținere a economiei de piaţă, prin ancorarea în legi a drepturilor cetăţeneşti şi a pluralismului politic, prin trecerea litigiilor sub controlul legii. Problema majoră cu care societățile Europei Răsăritene se confruntă și astăzi este despărțirea de trecut. Nu este vorba, cum se crede facil, doar de despărțirea de trecutul postbelic, care este deja operată în multe privințe.
Nici nu au apărut vreun moment nostalgii semnificative. Este vorba și de despărțirea de trecutul recent. Însăși cartea ce a prefigurat schimbările din Europa Răsăriteană (vezi Guillermo O’Donnell și Philipp Schmitter, Tentative Conclusions about Uncertain Democracies, The Johns Hopkins University Press,1986) a anticipat că atâta vreme cât nu fac deosebirea, în ceea ce privește mijloacele folosite, între a înlătura o putere și a construi democrația, societățile în tranziție se blochează. Altfel spus, democrația se poate construi doar democratic.
În unele societăţi din Europa Răsăriteană, în funcție de forțele existente, „modernizarea recuperatoare” va fi prelungită cu „modernizare sincronizatoare”, în altele va stagna. Europa Centrală a ieșit în relief după 1989, de fapt, cu această prelungire. „Modernizarea recuperatoare” este, fără îndoială, un mare pas înainte. Dar de aici nu rezultă justificări pentru euforie, din cel puţin două raţiuni: ineficienţa, necompetitivitatea și sărăcia se pot ascunde şi în spatele economiei de piaţă, iar monopolul politic se poate perpetua sub masca alegerilor libere. Nu doar Europa Răsăriteană se confruntă cu o asemenea problemă, dar aici aceasta este mai perceptibilă.
Societăţile ce păşesc pe drumul „modernizării sincronizatoare” promovează, cum s-a putut observa, măsuri de folosire a pieţei ca instrument de valorificare a propriului potenţial, de creare a pieței interne funcționale, de asigurare a cadrului democraţiei nu numai pentru selectarea elitei, ci şi ca formă a funcţionării, de întărire a justiţiei în societate şi redeschidere faţă de experienţele democratice ale lumii. Prin „modernizarea sincronizatoare”, aceste societăţi se integrează, cu prestații competitive proprii, în viaţa lumii libere. Când nu se dă importanță măsurilor amintite, se pot moderniza multe în societate (de pildă, comunicațiile), dar fără a se atinge sincronizarea cu modernitatea de astăzi şi fără a o putea folosi în interes propriu.
Abia societățile care au intrat în modernizarea sincronizatoare pot avea succese în „adaptarea la globalizare”. Se observă ușor că globalizarea stârnește atitudini variate, pro și contra. Ea atinge profund viața oamenilor (de pildă, prin delocalizări de capitaluri, schimbări ale conținutului muncii și locurilor de muncă, obligația la recalificare) și nu este ceva ce are doar consecințe de genul extinderii orizonturilor. În acest moment, însă, țările dătătoare de ton în afacerile lumii – SUA, China, Germania, Rusia, Anglia, Franța – și numeroase alte țări fructifică globalizarea și trag avantaje substanțiale, la care nu se va renunța. Globalizarea nu se va părăsi, chiar dacă ne putem gândi la corecturi și, putem spune, la ce vine după globalizare.
Dar și în acest punct, Europa Răsăriteană întâmpină o dificultate – cea a optimizării relației dintre guvernare și guvernanță. Aceasta nu este nicidecum o chestiune doar terminologică; în joc sunt alternative instituționale, de drept în fond, de mare impact. S-a dovedit din plin, în orice caz, pe toate exemplele, că nu fac față globalizării nu doar țările cu “guverne invadante”, ce intră excesiv, cu reglementări, în viața întreprinzătorilor, a oamenilor generic vorbind, dar nici acele țări care au „guverne debile”, adică incapabile să conceapă soluții sistematice în interesul dezvoltării indigene. Joseph Stiglitz (Globalization and Its Discontents, 2002) a tras de mult concluzia cu privire la acest aspect și a avut dreptate.
Societăţile ce înfruntă cu succes globalizarea fructifică de fapt măsuri de sporire a competitivităţii, precum selecţia domeniilor proprii competitive, profesionalizarea şi tehnologizarea administraţiei, transformarea de governance, spre a putea adopta decizii motivate de eficienţă, cotitura culturală în favoarea valorilor universale şi a unei gândiri critice şi creative. Măsurile, trebuie spus însă mereu, nu duc la țintă dacă nu se înțelege din capul locului importanța guvernărilor competente, legitime și responsabile față de cetățeni.
Fiecare societate din Europa Răsăriteană va fi determinată de evoluția aspirațiilor propriilor cetățeni la modernizare și va fi atinsă de „provocările” globalizării. Oriunde „tradiţiile” vor fi puse la încercare. Răspunsurile diferitelor societăţi vor fi diferite, în funcţie de resursele culturale. Se va trece, mai mult sau mai puţin perceptibil, într-o „societate posttradiţională”, care – pe o scală diferenţiată – va avea, la un capăt, adaptarea tradiţiilor la o lume reorganizată după noi valori, iar la celălalt capăt, încercări de a transfera acelei lumi „tradiţii” de încălcare a demnității, ineficienţă şi corupţie, sub justificarea „libertăţilor”.
Prin ofensivele sale teze – ale atotprezenței puterii, crizei naraţiunilor integrative, disoluţiei societăţii în limbaje și comunicații – „postmodernismul” va iradia impulsuri în diferite direcţii. Efectele vor fi diferite, în funcţie de resursele culturale existente la faţa locului. În unele societăţi, postmodernismul va stimula o critică utilă pentru ameliorarea organizărilor şi sporirea creativității, în timp ce, în alte societăţi, postmodernismul va încuraja un libertarianism prăfos, ce pretinde ilicit să reprezinte modernitatea însăşi.
Cu accentele sale pe marketizare şi, respectiv, pe civil society, „neomodernismul” este deja atmosferă. Dar și aici se întâmpină o problemă redutabilă: așteptarea ca din economia de piață să rezulte direct democratizarea nu se confirmă (vezi Mihaly Simai, ed., The Democratic Process and the Market. Challenges of the Transition, UNU Press, Tokyo, New York, Paris, 1999). Nici invers. În unele societăţi – din nou în funcţie de resursele culturale – economia de piață şi civil society vor deveni mai funcţionale şi vor constitui motoare importante pentru o modernizare avansată, în timp ce, în alte societăţi, economia de piață va face paşi, dar o frână, prin reţele mafiote, va exista, iar societatea civilă va fi ornamentul în spatele căruia grupuri de interese particulare vor invoca ideologia neoliberalismului pentru a-şi asigura puterea.
Pericolul major pe acest fundal este ca, la polul opus modernizării în cele patru dimensiuni, să se perpetueze un rest plin de urmări. Un rest compus din marketizări corupte şi din acel „feckless pluralism” (Thomas Carothers, The End of the Transition Paradigm, în “Journal of Democracy”, Washington DC, 1/2002), ce înseamnă, în fapt, libertăți politice, alegeri libere, alternanța la putere, în condițiile în care elitele sunt egoiste, publicul dezafectat de politică, statul slab. Acest pluralism desfigurat, butaforic, ni se spune de ceva ani, nu exclude întoarcerea tacită la Führer-i mai domoliți, sub masca urgenței deciziilor, și la acea „Führerdemokratie” (Hermann Denz, Hrsg., Die europäische Seele. Leben und Glauben in Europa, Czernin, Wien, 2002, p.105-109), în care alegerile formal libere dau câştigătoare forțe cu metehne autoritariste, iar democraţia este redusă la votul periodic pentru figuri sprjinite din umbră și stilizate mediatic.
Ca și altădată în istorie, în evoluția Europei Răsăritene, politicile occidentale vor cântări greu. După multe indicii (stagnările în ceea ce s-a atins acum două decenii, dezorientarea din ultimii ani, derapajele de la democrație), se cere delaborată și pusă în aplicare o nouă viziune a Occidentului privind Europa Răsăriteană. După „terapia de șoc” a anilor optzeci și „integrarea euroatlantică” a deceniilor ce au urmat, a devenit necesară o abordare care să pună accentul pe democratizare dusă până la capăt și, cu aceasta, pe dezvoltare societală lăuntrică.
Simptomatic este faptul că și țările deja intrate în Uniunea Europeană au nevoie de capitalizare (la distanță de simpla exploatare a oportunităților), de democratizare (alta decât cea instrumentată de organizații particulare), de controlul parlamentar al instituțiilor (ajunse, din nefericire, sub controlul unor grupuri străine de interesul public) și de cultură (dincolo de cea comercială). Doar preluarea de unități prin privatizare, asociată cu fuga imediată a profiturilor, și simpla sprijinire de grupuri de interese în detrimentul interesului public, nu numai că nu duc la modernizarea de care au nevoie societățile din Europa Răsăriteană, dar favorizează revenirea în forme înnoite a trecutului de vătăfie care blochează modernizarea.
www.andreimarga.eu
