Andrei Marga: Funcţionează, încă, din păcate clişee în ceea ce priveşte cultura română

Directorul Institului Cultural Român, Andrei Marga, vorbeşte într-un interviu despre ecourile participării României la Salon du Livre de la Paris dar şi despre strategia Institutului.

E un moment bun, dupa Paris, să aruncăm o privire în urmă. Ziarele franceze şi române au scris că a fost un succes nemaivăzut. Cum anume a fost a fost posibil acest succes?
Participarea României la Salon du Livre (Paris, 21-25 martie 2013) a fost efectiv un succes important. El s-a datorat mai multor contribuţii : preocuparea Institutului Cultural Român de a asigura reprezentarea optimă a culturii române şi a ţării noastre ca „invitată de onoare" în capitala Franţei; înţelepciunea ideii de a asigura participarea de autori valoroşi din întreg spectrul literaturii române contemporane; efortul de punere în relief nu numai a literaturii propriu-zise, ci şi a unor domenii conexe (istoria, istoriografia, sociologia, antropologia etc.); valoarea intelectuală a autorilor prezenţi şi a dezbaterilor organizate la standul României; cooperarea autorităţilor franceze.

Câţiva scriitori, printre care Stelian Tănase, unul dintre cei mai importanţi romancieri români ai momentului, mi-au povestit că au fost abordaţi de reprezentanţi ai unor prestigioase edituri franţuzeşti, care şi-au exprimat mirarea de a constata că existau atâţia scriitori români, semnalând faptul că până acum erau prezenţi la astfel de manifestări doar un grup format de aceleaşi câteva persoane reprezentând România. Cum vă explicaţi asta?
Funcţionează, încă, din păcate clişee în ceea ce priveşte cultura română. Aceasta este redusă frecvent la o mână de persoane. Salon du Livre (2013) a permis Institutului Cultural Român etalarea a numeroşi autori (peste o sută prezenţi în cele din urmă), încât oricine şi-a putut da seama că România şi, în mod exact, cultura română nu se lasă reduse la vreun grup, oricare ar fi acesta.

Librării româneşti la Paris şi în alte capitale europene? De ce credeţi că va fi o formulă câştigătoare?
Cred că târgurile de carte merită interesul, iar ţara noastră procedează bine participând la aceste târguri. Totuşi, târgurile de carte rămân participări punctuale, cu consecinţe, desigur, considerabile. Trebuie să ne gândim, însă, şi la participări continue, de genul librăriilor româneşti amplasate în metropole culturale şi al asocierii de case de editură din România cu edituri din alte ţări. Polonia are o experienţă foarte bună. În definitiv, librăriile şi bibliotecile sunt cele care prilejuiesc intrarea efectivă în circuitul internaţional de valori ale culturii scrise. Pe de altă parte, librăriile nu costă cu mult mai mult decât participările la unele târguri dintr-un an.

Cum o să vă descurcaţi cu bugetul pe care îl aveţi şi ce priorităţi sunt?
Bugetul 2013 este la nivelul anului 2012, cu un plus minor. Bugetul trebuie folosit chibzuit, dar rectificarea bugetară trebuie să-l suplimenteze. Priorităţile noastre - aşa cum se poate observa pe capitolele şi subcapitolele deja făcute publice - sunt susţinerea institutelor culturale române din străinătate, finanţarea traducerilor şi a participării la târgurile de carte, finanţarea altor cooperări externe, sprijinirea programelor pentru diaspora, sprijinirea mobilităţilor autorilor români din diferite domenii, organizarea marilor festivaluri internaţionale în ţară. Repet observaţia că o rectificare bugetară pozitivă este necesară.

Care sunt semnalele din teritoriu despre filialele ICR?
Deşi filialele ICR înfiinţate până acum se bucură de neînţelegerea multora (care gândesc după deviza absurdă „de ce să dăm bani la proştii ăia din provincie?"), în marea parte a cazurilor ele îşi satisfac misiunea : anume, a promova spre internaţionalizare opere cu rădăcini regionale şi a atrage resurse financiare pentru ICR. Precizez din nou : filialele ICR din Arad, Tg-Jiu, Tulcea, Cluj nu consumă bani de la buget şi sunt active, unele chiar inovative, în a „internaţionaliza" performanţe locale competitive. Precum în cazul oricărei instituţii, totul depinde de persoane. Acolo unde sunt persoane pricepute, angajate să realizeze misiunea amintită şi care se dovedesc capabile de inovaţie, lucrurile merg bine. Situaţia şchiopătează acolo unde nu s-au găsit încă astfel de persoane.

V-ati întâlnit la Paris cu mari intelectuali români şi străini. Cum văd ei România de azi?
Sunt informaţii şi informaţii, optici şi optici. România este văzută în funcţie de informaţiile ce se prezintă. Din vara anului 2012 încoace s-a putut vedea cine sunt şi cum procedează cei care induc în eroare chiar publicaţii majore din alte ţări. Este vorba de dezinformări venite precumpănitor din ţară, ce pleacă de la premiza falsă după care o necesară schimbare politică şi o relansare a economiei şi a administraţiei ţării trebuie atacate ideologic şi pot fi împiedicate cu falsuri. Până la urmă, oamenii se vor lămuri, în pofida falsurilor ce se distribuie sârguincios.

Cu ce impedimente vă confruntaţi?
Avem nevoie de un buget mărit. Deciziile de la Ministerul Afacerilor Externe trebuie adoptate mai prompt. Personalul ICR este prea eterogen sub aspectul valorii. Unele persoane - cum au fost cele care au acuzat o imaginară „trucare" a concursurilor, deoarece nu am aprobat prelungiri sau repetări de mandate, şi alte bazaconii - cred că ICR este proprietatea lor sau socotesc job-ul drept o sinecură.

Cum s-a modificat şi se va modifica politica de personal a ICR?
Se ştie că am introdus câteva măsuri noi. Am înlocuit desemnarea discreţionară cu concursuri, inclusiv la institutele culturale române din străinătate. Am respins prelungirea şi repetarea mandatelor în exterior. Acum, în ICR, sunt concursuri pe tot spectrul : şi în interior şi în exterior.
Parlamentul României a adoptat recent modificări la legea de organizare a ICR, încât revocarea şi desemnarea de directori şi directori adjuncţi în străinătate trece prin comisiile de politică externă şi de cultură ale Senatului României. În cazul acestora nu mai organizăm concurs la ICR, ci trimitem liste de candidaţi ierarhizaţi, spre avizare, la comisiile menţionate.

Ce schimbări au survenit în TPS - programele de traduceri şi publicare - şi de ce?
Sunt cel puţin trei schimbări în ceea ce priveşte traducerile şi publicaţiile de scrieri ale autorilor români în străinătate : este vorba de lărgirea listei de autori, apoi de un concept lărgit al culturii prin luarea în considerare a literaturii, ştiinţelor, filosofiei, teologiei şi, în sfârşit, de apelul la edituri capabile să facă notorii operele. Competiţia următoare pentru traduceri este deja lansată (se poate consulta în acest sens site-ul ICR) şi se va încheia în septembrie 2013.

Care este strategia ICR privitoare la participarea României la târgurile de carte?
Participarea la târgurile de carte ce urmează este asigurată şi se află în pregătire. ICR răspunde de Londra, Torino, Göteborg. Ne interesează să fim prezenţi cu autori şi carte românească, tradusă sau în limba română, pe o scară sporită. Căutăm să folosim cu eficienţă sporită resursele financiare alocate. Ne interesează să diversificăm autorii şi să mărim şansele lor de participare.

ICR a anunţat şi realizarea „împreună cu editurile şi bibliotecile reprezentative şi cu autorităţile naţionale responsabile în materie, sistemul naţional al cărţilor on-line, care să poată fi accesat pe Internet de cititorii interesaţi de pretutindeni." Este dedicat acest proiect doar cititorilor de limbă română?

Mă bucur că aduceţi în discuţie această acţiune a Institutului Cultural Român. Sistemul acoperă atât scrieri în limba română, cât şi traduceri. Să mă explic în privinţa raţiunilor acestei acţiuni.
Sistemul on-line a preluat deja multe dintre periodicele pe hârtie, ca suport, de odinioară. Tot mai multe cărţi sunt accesibile on-line. Tendinţa internaţională este de accesare on-line nu numai a periodicelor, ci şi a cărţilor. În pofida acestei tendinţe, nu asistăm deloc la „dispariţia cărţii", cum se anticipa cu trei - patru decenii în urmă. Cartea, ca prezentare organizată a cunoaşterii, rămâne în actualitate. Ceea ce este de făcut se referă la crearea accesului on-line la cărţi. Pentru o cultură este tot mai important nu numai să tipărească periodice, ci şi să le prezinte on-line pentru cei interesaţi de oriunde. Misiunea încredinţată de lege Institutului Cultural Român este să promoveze cultura română în străinătate. Sistemul on-line de prezentare a publicaţiilor, în vederea unui acces cât mai larg, este astăzi un instrument extrem de eficace de promovare.

Lumea este în criză. Cum ar putea arăta ea - inclusiv România noastră - „după criză"?
Am transmis unor reviste analiza mea, sub titlul Reconstrucţia României (februarie 2013). Mai multe ziare au plasat pe site-ul propriu textul. Acesta, fiind accesibil, dă răspuns pe 16 pagini la întrebare. Mă limitez să evoc miezul analizei. Consideraţiile făcute în text, cu ajutorul teoriei sistemelor - scriam atunci - ne permit să tragem trei concluzii. Prima este aceea că problemele României la nivelul anului 2012 sunt multiple şi nu se lasă reduse la una singură. Ele nu îngăduie reducerea, cum se face frecvent, la o problemă economică sau la una morală sau la una istorică. Nici o abordare monistă nu dă rezultate concludente. A doua concluzie este aceea că România a intrat înainte de 2009 în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne. Criza financiară începută în 2008 a avut impactul ei asupra ţării (reducerea investiţiilor externe directe, scăderea şanselor exporturilor, acces îngreunat la sursele de capital etc.), dar criza din România are cauze eminamente endogene şi este, să spunem aşa, „românească" în originea, conţinutul şi formele ei. Criza României în 2008-2012 este cea mai gravă criză a istoriei moderne a ţării pentru că se produce în condiţiile democraţiei (şi nu în epoci ale vreunei dictaturi, exercitată dinăuntru sau dinafară), ale celei mai efective suveranităţi a ţării (nicicând suveranitatea nu a fost mai amplă decât după 1989), în epoca „societăţii afluenţei" (şi nu în epoci de subproducţie) şi din cauze primordiale endogene (măsuri financiare şi economice greşite). A treia concluzie este aceea că România se confruntă cu probleme de o asemenea anvergură, încât ea are nevoie de o reconstrucţie. Ceea ce numesc „reconstrucţie" este altceva decât „reforma statului", prost înţeleasă, la care unii reduc totul. România are premise constituţionale, democratice, comparabile cu cele ale altor ţări europene, ce nu trebuie diminuate, ci pe care se poate cădi. „Reconstrucţia" este altceva decât vreo utopică izolare în contextul globalizării: nu mai este posibilă retragerea din istorie, calea mai bună rămânând înfruntarea, cu organizare proprie şi leaderi înţelepţi, a istoriei. „Reconstrucţia" este altceva decât orice revenire la trecut ştiind bine că „statul social" este o parte indispensabilă a democraţiei europene, ce trebuie sincronizată. „Reconstrucţia" este altceva decât pretinsa revenire la cursul proeuropean şi proatlantic, căci nimeni nu a propus abandonarea acestui curs, iar părăsirea lui nu a avut loc şi nu va avea.
În ce constă reconstrucţia? Nu prezint aici un program detaliat, ci numai sintagme orientative: „noua industrializare" şi „agricultura de export"; „recapitalizare"; „modernizare neînjumătăţită"; „democraţie ca formă de viaţă"; „justiţie eliberată"; „regim juridic al interesului public"; „politici publice în condiţiile descentralizării"; „reforma nouă a educaţiei"; „stat social cu nouă politică a prelevării"; „cultură orientată spre prezent şi viitor", „altă selecţie de personal". În formă aporetică negativă am prezentat aceste orientări în altă parte (Andrei Marga, România actuală, Eikon, Cluj, 2011).

Aici mai fac doar o subliniere. Anume, că nu dau rezultate schimbări de paradă, căci dificultăţile sunt mari. Nu este vorba doar de „restructurări" (reduceri de personal, desfiinţări de instituţii etc.), căci acestea nu dau rezultate durabile. Nu este vorba nici de „copiere" a ceea ce se face în alte locuri (de pildă, înlocuirea „guvernării" cu „guvernanţa"), căci problemele sunt de natură diferită. Este vorba de „reconstrucţie" prin „reforme" chibzuite şi efective, care schimbă sisteme. Acum, în 2013, România are, graţie alegerilor locale şi parlamentare, şansa, mai mare ca oricând, de a face reforme. Că aceasta se vor face sau nu, depinde de capacitatea ministerelor şi miniştrilor de a concepe şi pune în aplicare cu pricepere reforme adânci, pe măsura multiplelor crize ce afectează ţara.

Care este filosofia vieţii?

Tema filosofiei vieţii este de tratat de noi în contextul a trei fapte îngrijorătoare : vasta confuzie a valorilor din ultimii nouă ani; declinul raţionării publice şi expansiunea sofismelor; amplificarea falsificării, minciunii şi mituirii. Cum este de trăit în astfel de context?
Câteva căi sunt închise : nu-l mai poţi educa pe cel care nu a fost educat la timp; nu poţi opri, în condiţiile libertăţii, pe cel care vrea să mintă sau să se lase manevrat de clişee, de zvonuri; nu poţi lupta cu organizările în haită şi cu grupuri care, după ce au avut mamele şi taţii prin tot felul de instituţii centrale, continuă să considere că este adevărat doar ceea ce serveşte perpetuării lor la locul resurselor financiare; nu poţi lupta uşor cu incultura (improprietatea termenilor, luarea sofismelor ca raţionamente, lipsa informării etc). Nu poţi face multe, dar nu sunt raţiuni de pesimism, nici măcar de dezarmare. Trebuie să te repliezi în dreptul propriei tale onestităţi şi acurateţi. Veracitatea proprie este o redută pe care nu ţi-o poate ocupa nimeni. Ca al doilea pas, trebuie să argumentezi, chiar dacă rivalii tăi confundă argumentarea cu public relations, cu informarea, cu zvonurile, cu orice. Să argumentăm, ce altceva! spune o frumoasă şi mereu actuală deviză filosofică. Şi să nu contenim argumentarea chiar dacă aceasta întâlneşte rezistenţe (mituire, instrumentarea preopinentului, erorile de gandire, lipsa de cultură, forţa etc.).