“Centrul creativităţii în teatru s-a mutat din capitală la Cluj”

Marile opere sunt întotdeauna contemporane, dar trebuie adaptate la actualitate, iar jocul actoricesc a devenit o necesitate şi pentru interpreţii de operă, susţine regizorul Alexander Hausvater. Reîntors în anii ‘90 în ţară, după un periplu în Israel, Irlanda şi Canada, montează acum la Opera Română din Cluj spectacolul "Nabucco 12", după Giuseppe Verdi, cu premiera în ianuarie.

Cum va arăta premiera la care lucraţi? Mai degrabă clasică sau modernă?
Greşim întotdeauna când utilizăm cuvântul clasic, iar şi greşeala asta, dacă nu o corectăm, ne va distruge în timp. Clasic înseamnă acea operă sau creaţie artistică care a supravieţuit o generaţie după alta, care a avut o măreţie a spiritului uman, ca să placă o generaţie după alta. Clasicul nu înseamnă o creaţie originală pe care noi o refacem şi o refacem, ca şi cum asta a fost Biblia acelei opere. Orice mare autor, Verdi, Shakespeare, Moliere, ar dori ca fiecare producţie a operei sau piesei lui să aibă altă alură, alt stil, altă gândire, dar să menţină nucleul care l-a făcut pe fiecare nemuritor. Întrebarea clasic sau modern se rezumă la bun sau nu.

Ce încercaţi să scoateţi în evidenţă în "Nabucco 12"?
Este un rezumat al istoriei din sec. XX-XXI a poporului evreu, paralel cu transformări în anumite personaje, de la ignoranţă şi neştire, la o cunoştinţă a spiritului, a umanităţii şi a schimbării politice. Opera este bazată pe cor. Acesta devine o multiplicitate de personalităţi individuale, diferite, care vorbeşte despre supravieţuire, cea a poporului evreu, prin umor, prin celebrare, prin nuntă, prin înmormântare, prin faptul că ei cred sau nu cred în Dumnezeu. Opera se numeşte "Nabucco 12", pentru că în acest an poporul român este în aceeaşi situaţie.

Acţiunea, care în opera lui Verdi se întâmplă cu câteva secole înainte de Hristos, este adusă în contemporan?
Nu există operă sau regie importantă care nu e contemporană. Noi nu putem să minţim despre trecut, pe care nu-l ştim. Trecutul e o minciună despre care citesc într-o carte, mincinoasă, care a minţit în multe puncte de vedere. Singurul adevăr pe care-l posed este cel legat de oamenii cu care trăiesc, dificultăţile cu care mă confrunt, politicul. Este o operă total politică, despre un om care se transformă într-un dictator care cere cultul personalităţii şi trece printr-o perioadă de nebunie, transformare, metamorfoză, până să devină om, să devină un uman, să-şi înţeleagă greşelile şi să se schimbe.

Aţi avut dificultăţi în a imprima un stil mai actoricesc interpreţilor?
Opera mondială în ultimii ani - mai este un pic de conflict, între opera din America de Nord şi cea din restul lumii - a devenit mai teatrală, mai profundă. Partea actoricească este o necesitate, nu mai este acceptabil să auzim o muzică sublimă şi să nu vedem spectacol. Dacă vrem să auzim muzica, apelăm la un concert, sau pe CD. Dacă mergem la operă este ca să vedem un eveniment, să vedem oameni care îşi utilizează totalitatea talentului lor. Referitor la opera asta, în fiecare zi sunt surprins şi minunat de evoluţia corului şi a soliştilor, care au trecut peste frică, peste caraghioslâcuri, peste faptul că toţi avem un gând despre noi înşine, s-au aruncat cu o credinţă absolut extraordinară, cu o voinţă extraordinară, uitând că unul are burtă şi că are o vârstă, ca să se dedice acestei viziuni.

Apelaţi şi la solişti şi actori din alte instituţii?
Da, vin solişti din alte părţi, dar gândirea mea este că în fiecare companie de operă şi de teatru sunt multe talente neexploatate. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să văd oamenii, să utilizez oamenii din interior, să spun "uită de praful care e pe tine, de rugina care e pe tine, de faptul că ai fost prost utilizat, de faptul că ai făcut gesturi operatice, că nu înţelegi un text şi trebuie să-l faci pe al tău". Dar sunt aduşi şi oameni de la Craiova, Bucureşti, Belgrad.

Vi se pare important ca politicul să fie reflectat pe scenă?
Nu există poveste umană fără ca politicul să existe. În momentul când noi, ca indivizi, am intrat şi suntem conştienţi de o familie, o clasă, un cuplu, suntem într-o situaţie politică. Toate poveştile extraordinare sunt ale anumitor indivizi care se confruntă cu o situaţie politică extraordinară, cum ar fi Holocaustul, perioada comunistă, perioada nazistă, perioada noastră, iar dacă situaţia politică este abjectă, ei găsesc posibilităţi să supravieţuiască, să-şi menţină lumina, credinţa, umorul, dragostea.

Sunteţi cunoscut ca regizor de teatru. Cum vă raportaţi la muzică, atunci când lucraţi la o operă?
E foarte important partenerul de joc cu care lucrezi. Adrian Morar (dirijorul viitoarei premiere - n. red.) este nu numai un muzician extraordinar, dar un om al poveştii, al dramatismului, al înţelegerii, care merge foarte departe cu povestea asta. Muzica este singura artă integrată în orice artă. Nu există teatru fără muzică, literatură fără muzicalitatea cuvintelor, nu există sculptură, nu există nimic, este o artă necesară creativităţii celorlalte arte.

Ce mesaj le adresaţi clujenilor?
Astăzi, centrul creativităţii în România, mai ales în teatru, nu este în Bucureşti, ci în Cluj, Timişoara, Craiova, Sibiu. Aş vrea ca la această operă să vină oameni care apreciază muzica, dar şi acei "virgini" operatici, care nu merg la muzică. Să vină acei oameni care merg la teatru, dar au evitat opera, care iubesc pictura şi literatura şi care să se regăsească în acest loc. Opera, ca fenomen, este acel mecanism care atrage toate artele umane, de la literatură la dans, actorie, muzică, sculptură. Aş vrea ca forţele astea să se întâlnească, să găsim o armonie de gândire, de ilustraţie. Poate e un experiment, dar pentru mine este o explorare care duce la o celebrare a unui mare geniu. Centrul lui nervos trăieşte astăzi cum a trăit ieri. Noi nu schimbăm centrul nervos, ci doar atitudinile şi limba corpului. Şi limba corpului nostru este dragostea, iubirea, armonia, comunicarea.

A regizat peste 200 de spectacole

Născut în România, Hausvater a emigrat la o vârstă fragedă, cu familia, în Israel, după care a făcut studii de teatru în Irlanda, iar din 1971 s-a mutat în Canada, unde a condus mai multe teatre şi un festival de teatru în Quebec. După Revoluţie a revenit în ţară, două dintre montările sale de referinţă de atunci fiind „... au pus cătuşe florilor" şi "La ţigănci". În ultimii ani a montat la numeroase teatre din ţară, în special la Timişoara. Până acum a regizat peste 200 de spectacole.