REPORTAJ Ultimul general al cavaleriei. Jurnal de pe front (partea a II-a)

„Noi am mers pe front preluând tradiţia celor care au făurit România la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz"

După eliberarea Transilvaniei, armata română are o contribuţie semnificativă în eliberarea Cehoslovaciei de sub ocupaţia celui de-al Treilea Reich. Între 18 decembrie 1944 şi 27 aprilie 1945, Amatele I şi IV desfăşoară ample operaţiuni militare pentru înfrângerea rezistenţei naziste.

Era într-o zi de joi când Sever a cerut să intre la luptă. Aflându-se cantonat în Sibiu, sublocotenentul Mureşian a făcut o cerere scrisă să fie trimis pe front. „Îmi era ruşine pentru că eu stăteam la căldură, eram ferit, în timp ce camarazii meu mureau pe front pe capete". Sever primeşte comandamentul unui escadron de 53 de ostaşi. Se duc lupte grele pentru cucerirea aliniamentului Breznica-Bacurov-Kozelnika. E încă rece afară, iarna n-a trecut şi pare mai grea ca în decembrie, când trupele româneşti luptau la temperaturi de -20 grade. Ororile războiului sunt la tot pasul, iar vântul bate al naibii de tare, fluturând cu uşurinţă şi cele câteva acoperişuri din tablă rămase neatinse de proiectile. Pe marginea drumului, de-o parte şi de alta, stau aliniaţi în coloană, în funii scurt şi strâns legate de ramurile fagilor, mai mulţi prizonieri căzuţi în mâna germanilor. E un culoar al morţii, o rută care duce către nicăieri.

Atacaţi de Vlasov

Escadronul lui Sever se baricadează într-o casă părăsită. Sunt 54 de oameni şi două arme. Una îndreptată către uşă, alta către un geam. "Atenţie, se trage!". Gloanţele le şuieră pe la urechi, e un zgomot asurzitor şi înspăimântător. Generalul Vlasov, care luptase la Leningrad şi era unul dintre apropiaţii lui Stalin a trecut de partea nemţilor alături de alţi câţiva ruşi. Acum trage în români. Dacă e capturat de cei pe care i-a trădat, ştie ce soartă va avea.

După o vreme, atacul încetează. Au sosit întăriri. La fix! Dacă mai dura jumătate de oră, Sever şi ai săi n-ar mai fi rezistat. Românii ies nevătămaţi din casă. Se porneşte în recunoaştere şi la numai câţiva metri mai încolo, într-un şanţ, se conturează imaginea unui "vlasavist" (soldat aflat în subordinea lui Vlasov, n. red.). "Stătea în picioare, fără cap, acesta fiindu-i retezat de rafala unei mitraliere. Lângă el erau şi alţii, bucăţi, doar bucăţi. Şi sânge impregnat în pământ, un pământ mirositor", îşi aminteşte sublocotenentul.

Acasă, în Turda, neliniştea creşte de la o zi la alta, iar timpul pare că nu se mai sfârşeşte. Soldatul aflat pe front, în tranşee încearcă acum să îşi liniştească familia. Şi îi scrie mamei sale pe 25 martie 1945.

„Cu multă nerăbdare aştept sosirea poştei căci ştiu că am scrisori de la tine. Azi am primit trei. Dar ceia ce mă nemulţumeşte este grija pe care mi-o porţi. De ce eşti aşa fricoasă? Eu sunt în mijlocul proiectilelor de artilerie şi a gloanţelor, mereu sunt bombardate zi şi noapte localităţile unde cantonăm, cu riscul ca fiecare bombă să cadă pe casă şi totuşi dorm minunat. Am credinţa că Dumnezeu mă ajută, îmi ascultă rugăciunea (astăzi în ziua de „Bunavestire" m-am cuminecat) şi de aceea sunt atât de liniştit. Mă duc tot eu voluntar în cele mai grele şi periculoase misiuni, cu sufletul împăcat şi în ajutorul lui Dumnezeu şi puterile mele încât se miră toţi. Port atâtea semne ocrotitoare încât sunt îmbrăcat cu o adevărată platoşă de nepătruns. Dragă mamă, am luat hotărârea să nu mă întorc acasă decât la sfârşitul războiului sau când voi lua cea mai mare decoraţie. Sunt ofiţer activ şi asta îmi este meseria".

Speranţe de primăvară

Sever îi scrie din nou mamei sale pe 8 aprilie, o zi însorită, când primăvara obişnuia să fie primăvară, iar livezile începeau să înflorească parcă pentru prima dată în vreme de război.

„Convingerea mea este că trăim ultimele zile ale războiului, aşa că pot spune că revederea este aproape. Pe aici este primăvară de-a binelea şi ca să te convingi că pe aici este tot la fel de frumos ca în România, îţi trimit o ciuboţica cucului din livada în care mă găsesc. Dinţii se găuresc mereu, însă urechile, cu toate câte am păţit, se simt foarte bine. Încă nu simt nimic şi dacă n-am reumatism, care se manifestă mai târziu, apoi am scăpat ieftin. Cu împletitul cum o duci? Îmi pare foarte rău după mănuşile pe care mi le-ai făcut şi care au ars, azi iarnă pe „Golgotă", aşa-i spunem noi Tatrei.

Bănuiesc că pe acasă totul este bine şi timp frumos. M-aş duce la vie să miros parfumul pământului încălzit de razele soarelui de aprilie, să aud cânt de păsărică între merii viei sau în nucul de sus, să văd mugurii crăpându-se şi dând la iveală pipernicita frunză care după o săptămână dă viaţă întregului pom, să merg pe la cimitir, pe Cetate, pe la liceu, unde mi-am petrecut opt ani şi cei mai frumoşi ani din viaţă şi pe la Băi să miros aerul acela sărat şi să văd copilaşii zglobii culegând flori de sare."

Cehoslovacia e eliberată, iar românii încep marşul spre casă printr-un cordon infinit de entuziasm şi de speranţă. În localităţile în care au luptat sunt întâmpinaţi ca nişte eroi de către localnici. Primarul din Kromeriz a spus ulterior că „numele eroilor căzuţi ale căror trupuri odihnesc în pământul negru al Cehoslovaciei vor rămâne întipărite de-a pururi cu litere de aur în istoria acestui oraş şi nu numai în cronici, şi cu atât mai mult în adâncul inimilor locuitorilor recunoscători. Aceştia nu vor uita niciodată că numai datorită ostaşului român oraşul Kromeriz a rămas aproape intact."

După încetarea ostilităţilor în mai multe localităţi au fost ridicate monumente şi însemne omagiale pentru soldaţii români care au ajutat la eliberarea Cehoslovaciei. La Kromeriz, Oremov, Piestany sau Lucenec...

Citeşte continuarea reportajului în ediţia de miercuri a cotidianului ZIUA de CLUJ. Marşul spre casă şi cum a ajuns Sever să fie încarcerat de comunişti în penitenciarul Jilava din Bucureşti.

Citeşte aici prima parte a reportajului