Universităţile din România – încotro?
- Scris de Andrei Marga
- 26 Sep 2010, 23:38
- Eveniment
- Ascultă știrea
DISTRIBUIE
În decembrie 1989 noua putere politică din România a proclamat “autonomia universitară”, care a fost suprimată după 1948. În Constituţia României (1990) s-a prevăzut: “Autonomia universitară este garantată”.
Un grup de intelectuali a formulat, pe baza documentelor internaţionale în materie (mai ales Magna Charta Universitatum sau Lima Declaration on Academic Freedom and Autonomy of Institutions of Higher Education din 1988), specificări ale autonomiei universitare – autonomia managerială, autonomia funcţională, autonomia organizaţională şi autonomia financiară (Vezi Academic Freedom and University Autonomy. Two Perspectives, CEPES, UNESCO, 1995, pp. 9-28) – care aveau să fie preluate parţial în Legea învăţământului (1995). Conform dreptului de liberă iniţiativă, legiferat de noua putere, s-au format, cu repeziciune însă, numeroase unităţi de învăţământ superior. Lipsite de cadre didactice proprii şi de biblioteci şi laboratoare, aceste unităţi au atras mulţi tineri împiedicaţi să studieze de severul numerus clausus practicat în învăţământ înainte de 1989. România nu şi-a dat încă o lege care să protejeze folosirea titlului de “universitate”, cum avea să facă, de altfel, în mod oportun, Polonia.
Peste toate, România şi-a dezvoltat, la începutul anilor nouăzeci, un sistem universitar supradimensionat, care a venit până în zilele noastre. Legea învăţământului (1995) şi legislaţia autorizării şi acreditării au fost, totuşi, prea permisive pentru a putea regulariza un câmp devenit, între timp, prizonier al comercialismului şi populismului politic. În câţiva ani, aproape fiecare judeţ al României şi-a înfiinţat, din premise adesea mediocre, instituţii de învăţământ superior. Atunci când Uniunea Europeană a lansat programele pentru universităţi (“Tempus”, îndeosebi), astfel de instituţii s-au botezat “universităţi”. Parlamentul a acreditat o mare parte dintre ele, încât România operează, din 2005 încoace, cu peste nouăzeci de “universităţi”, publice şi private, acreditate şi cu numeroase altele autorizate, devenind (alături de Ucraina şi Moldova) o ţară în care sunt prea multe “universităţi” şi prea puţini studenţi.
Sporirea efectivului de studenţi a fost o nevoie veche a României – rămasă printre ţările cu cel mai mic efectiv de studenţi la mia de locuitori. Acel numerus clausus practicat în perioada postbelică trebuia demontat. Prin notificarea nr. 19.775 din 22 decembrie 1997, Ministerul Educaţiei a schimbat sistemul postbelic, autorizând universităţile să îşi stabilească în mod autonom sistemul de admitere la studii şi să admită, pe lângă locurile de studii finanţate de la bugetul statului, locuri cu taxă (iar Ordonanţa Guvernului nr. 54 din 14 august 1998 a consacrat noul sistem al admiterii).
Este de multă vreme ştiut că performanţele universitare nu sunt posibile decât în condiţiile autonomiei instituţiei. Documentele europene de bază, Magna Charta Universitatum (1988), apoi Declaraţia de la Sorbona (1998) şi Declaraţia de la Bologna (1999), şi-au asumat explicit dependenţa performanţelor universitare de autonomie. Şi în România această opţiune a prevalat în reglementările de până în 2009. De aceea, în 1997-2000 au intervenit măsuri pentru a consolida autonomia universitară, într-un efort de a detaşa, într-un peisaj cu prea multe instituţii care se autodenumesc “universităţi”, pe cele mai puternice.
La nivelul anului 2000, România înfăptuise deja măsuri de reformă a universităţilor (ca şi a educaţiei, în înţeles cuprinzător), care au atras evaluări internaţionale pozitive (ultimele, de fapt, evaluări pozitive pe care educaţia din România le-a mai atras) (Vezi Andrei Marga, University Reform Today, 4th Edition, revised, Cluj University Press, 2005, pp. 259-266. Pentru un tablou complet al acţiunilor, vezi Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, Ediţia a III-a, 2007). În mai 2000, învăţământul din România a reuşit să închidă capitolul “Educaţie şi formare profesională” în negocierile de aderare la Uniunea Europeană şi, prin reformele angajate, se afla doar cu puţin în urma Ungariei, Poloniei, Cehiei, Sloveniei. Reprezentanţii universităţilor româneşti erau aleşi în conducerea organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale (European University Association, Magna Charta Observatory, Council of the United Nations University şi altele), iar ministrul român al educaţiei a fost invitat să deschidă conferinţa Băncii Mondiale consacrată educaţiei, din 1998, şi a devenit vicepreşedintele conferinţei mondiale UNESCO a învăţământului superior (1999). Universităţile din România (începând cu Universitatea Babeş-Bolyai, în 2001) au început să adere la Magna Charta Observatory, asumându-şi autonomia universitară şi libertatea academică ca valori conducătoare.
În 1999, România a semnat Declaraţia de la Bologna şi a trecut la aplicarea ei. Din nefericire, în 2001 s-a crezut că restructurarea studiilor nu se va aplica, încât în ţara noastră s-a tergiversat începerea procesului. După comunicatul de la Berlin (2003), a devenit, însă, cât se poate de clar că statele europene aplică deja declaraţia, încât la Bucureşti s-a elaborat în grabă o lege de restructurare a studiilor universitare, care a dus la aplicarea mecanică a acesteia (de pildă, toate studiile bachelor au fost reduse la şase semestre). În 2005 s-au luat alte decizii de aplicare greşită a Declaraţiei de la Bologna – de pildă, reglementarea studiilor master (Hotărârea de Guvern nr. 404 din 29 martie 2006) şi a studiilor doctorale (Hotărârea de Guvern nr. 567 din 15 iunie 2005). Datorită amatorismului decidenţilor, România a pierdut atunci ocazia de a restructura studiile universitare ierarhizând universităţile din punctul de vedere al capacităţii lor de a asigura studii master şi studii doctorale. Peste noapte, toată ţara “mastera”! Ţara noastră s-a dotat cu un sistem universitar gonflat, în mare parte provincial şi necompetitiv.
Mai multe organizaţii politice şi sindicale din România au semnat în 2007, sub presiuni politice, aşa-numitul “pact pentru educaţie”. Trebuie, totuşi, spus că primul pact pentru educaţie al partidelor politice s-a conclus în iunie 2000, după ce România a închis capitolul “Educaţie şi formare profesională” în negocierile de aderare la Uniunea Europeană, iar guvernul Mugur Isărescu a notificat la Bruxelles înţelegerea dintre partidele parlamentare de atunci, de continuare a reformei cuprinzătoare a educaţiei. “Pactul” din 2007 conţine obiective prea generale, multe dintre ele fiind nespecifice noilor nevoi ale ţării.
România a intrat, în orice caz, pe cursa izolării de celelalte ţări. Este edificatoare împrejurarea că ţara noastră conta, în 1998, printre ţările care fac reforma reală a educaţiei (Vezi Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000, pp. 11-18). În ultimii ani România contează, din păcate, doar printre ţările marcate de dificultăţi şi neajunsuri. Trebuie spus, cu toată răspunderea, că, dacă măsurile promovate după 2004 sunt privite în raport cu nevoile ţării şi cu evoluţia politicii educaţionale din Europa, atunci este limpede că politica educaţională de astăzi (“pact”, strategii, proiectul de lege) este sub nivelul acestor nevoi şi rămâne anacronică în raport cu evoluţiile europene, încât aduce, mai curând, daune României.
După legea învăţământului din 1995, cu actualizarea din 1999, România are nevoie de o nouă legislaţie a învăţământului superior. În diferite ţări ale Uniunii Europene specialişti reali au lucrat, împreună cu forţe implicate în educaţie (cadre didactice, parteneri din economie şi administraţie, sindicate etc.), la elaborarea de proiecte de lege în interes public, iar în ţările respective s-au desfăşurat dezbateri publice, atât cât a fost necesar, pentru a ameliora proiectele. În ţara noastră, datorită politizării excesive, nu s-a elaborat un proiect de lege viabil şi nu s-a desfăşurat vreo dezbatere publică asupra legislaţiei educaţiei.
La timpul potrivit, cadrele didactice, studenţii, sindicatele şi alţi participanţi la procesul educaţional au arătat că proiectul de lege a educaţiei asumat de guvern nu este acceptabil, căci nu rezolvă problemele existente, şi au protestat faţă de forţarea adoptării, prin simpla aritmetică parlamentară, a unui proiect de lege nepregătit sub aspectul corectitudinii gramaticale, al rigorii logice, al preciziei juridice, al concepţiei educaţionale şi soluţiilor, al viziunii. Cei care guvernează astăzi România încearcă să forţeze schimbări nu împreună cu cadrele didactice, studenţii şi elevii, ci împotriva lor, într-un efort de restaurare a controlului politic asupra educaţiei.
După ce proiectul de lege guvernamental a fost trecut în grabă prin Camera Deputaţilor, sub ameninţări de diferite naturi şi cu feluri de numărare a voturilor astăzi notorii, la Senat, care este camera decizională, s-a încercat examinarea mai responsabilă a lucrurilor. Pentru orice cetăţean onest este limpede că problemele care sunt de rezolvat în educaţia din România (creşterea nivelului învăţământului şi al educaţiei, sporirea impactului economic şi social al educaţiei, mărirea competitivităţii produselor româneşti, formarea civică democratică, asanarea moravurilor etc.) nu-şi află soluţii în acest proiect de lege. Cu proiectul legii educaţiei al actualului guvern (septembrie 2010), în locul unui învăţământ orientat spre formarea persoanei şi crearea de personalităţi şi către inovaţie, România va avea un învăţământ mai birocratizat ca oricând după 1989, pe care caută să-l controleze tot felul de “experţi” de mucava şi de politruci. Învăţământul românesc ar intra, cu o astfel de lege, într-o derivă pe termen lung, cu pierderi şi costuri greu de subestimat.
La erorile de percepţie, de concepţie şi de abordare şi la incompetenţa endemică a celor care au răspuns de învăţământ în 2005-2006, s-au adăugat măsurile ilegale şi erorile recente ale guvernului. Prin Ordonanţa nr. 34 din 2009, Guvernul României a sistat concursurile pentru posturi didactice în universităţi şi a încălcat legislaţia autonomiei universitare, revenind la măsuri care nu s-au mai practicat din 1985. Reducerile de salarii cu 25%, hotărâte de guvern prin Legea nr. 118, din 30 iunie 2010, au lovit încă o dată universităţile publice. O antiselecţie a personalului s-a instalat în întreaga administraţie naţională, încât
România plăteşte astăzi – cum au observat autorităţi şi publicaţii internaţionale – costurile “incompetenţei” celor care o guvernează. În intervenţiile autorităţilor actuale de la Bucureşti reapar formule compromise istoriceşte, precum devize folosite de Goebbels şi Stalin: “De ce le e frică, nu scapă!”, “Vrem sânge proaspăt!”, “Vom evalua oamenii după felul în care aplică politica guvernului!”, “Remanierea nu se discută, ci se face”, sau teze din arsenalul grupului lui Nae Ionescu din România anilor ‘30: gratuitatea învăţământului este socotită “culpă a democraţiei”, altă culpă fiind “supraproducţia” de licenţiaţi (“Sunt prea mulţi bacalaureaţi şi prea mulţi studenţi!”). Este limpede că în locul unei abordări a educaţiei, competente şi sincronizate cu timpul de faţă, actualele autorităţi reiau incult şi iresponsabil de mult compromisele formule ale anilor ‘30.
Educaţia din România anilor 2005-2010 permite un bilanţ şi tragerea unor concluzii profunde în ceea ce priveşte starea şi perspectivele imediate ale universităţilor: a) “descentralizarea”, prin practicarea incompetentă a acesteia, a dus la un centralism fără precedent; b) “învăţământul centrat pe elev şi student” a dus la transformarea acestora în simple anexe ale unei birocraţii voluminoase; c) învăţământul orientat spre “formarea de competenţe” a dus, datorită îngustimii de concepţie şi măsurilor greşite, la scăderea nivelului de calificare; d) reforma curriculară a dus, din cauza nepriceperii şi politizării, la confuzii costisitoare în organizarea învăţământului şi la ineficienţă; e) pretenţia priorităţii educaţiei, emisă de către actuala guvernare, a dus la deteriorarea bazei financiare a învăţământului; f) aşa-zisa “întinerire a personalului” a dus, datorită politizării agresive ce se practică, la preluarea funcţiilor de decizie de către persoane incompetente pe scară necunoscută înainte şi la renaşterea categoriei politrucilor; g) deviza intrării unor universităţi româneşti în topul internaţional a dus, în consecinţa amatorismului decidenţilor, la reducerea finanţării, la blocarea posturilor şi la efortul de eliminare a profesorilor performanţi; h) internaţionalizarea a dus, datorită caracterului eronat al deciziilor adoptate de guvernanţi, la degradarea şi deteriorarea programelor. Toate devizele utile şi nobile din învăţământul european de azi se malformează, datorită nepriceperii şi politizării, prin deciziile unei guvernări care reia pe nesimţite şi fără conştiinţă culturală clişee scoase din uz ale extremismului de altădată.
Universităţile reprezentative dintr-o ţară oferă avantajul că sunt oglinda stării şi a problemelor societăţii respective. De aceea, problemele majore care se întâmpină într-o astfel de universitate sunt, în fapt, mai mult decât ale ei – sunt probleme ale ţării. În acest moment, aidoma evoluţiilor şi căutărilor din Europa, noi va trebui să găsim răspunsuri la o seamă de provocări.
Prima provocare este aceea că universităţile europene nu mai sunt, precum la întemeiere, parte a “proiectelor naţionale”. Componentele naţionale, internaţionale, supranaţionale se combină astăzi într-un fel nou. Faţă de ce şi cine sunt chemate universităţile să dea seamă de ceea ce fac? Putem trăi oare fără nici un proiect? Este ştiut că pe oameni îi recunoşti după proiectele lor, încât este nevoie de configurarea unui nou proiect major al universităţilor europene. A doua provocare este aceea că adaptăm universităţile tot mai mult la cerinţele pieţei, dar, după cum se observă pretutindeni, piaţa, singură luată, nu rezolvă toate problemele. A apărut în cultura de astăzi chiar un “conformism al competenţelor”, o înţelegere mecanică a acestora, care nu numai că aminteşte de programul partidului lui Hitler, din anii ‘30, dar împiedică reflecţia căutătoare, care a înnoit cunoaşterea şi cultura.
A treia provocare este aceea că ne raportăm tot mai mult la piaţa internaţională, la fenomenul ineluctabil al globalizării. Facem oare bine că sistăm activităţi şi devenim, ca populaţie a acestei ţări, simpli consumatori, în loc să creăm, chiar în condiţii date, produse competitive (de la agricultură, trecând prin industrie, la cultura înaltă)? Este vizibil că internaţionalizarea sau globalizarea nu ar trebui să paralizeze iniţiative, că nici o ţară înţeleaptă nu procedează aşa şi că nu este bine. A patra provocare este aceea că, datorită proastei înţelegeri, de către decidenţi, a profesiunilor şi a culturii, în învăţământul nostru s-a renunţat la pregătire generală, la educaţie şi la formarea persoanei. Se observă însă prea bine, pe chiar cazul României, că orientarea spre “competenţe” a dus la scăderea competenţei profesionale, că fragmentarea aduce dezavantaje pregătirii profesionale. A cincea provocare este aceea că sporim, la rândul nostru, continuu, etajele arhitecturii “ciclurilor de studii”: avem acum bachelor, master, doctorat, studii postdoctorale. Rezultatul paradoxal este acela că tot mai puţini licenţiaţi înţeleg ceea ce se petrece în societate, “analfabetismul social” crescând, în fapt, continuu şi pe nesimţite.
A şasea provocare este aceea că eurocentrismul s-a prăbuşit, încât Europa însăşi se înţelege mai profund luând în seamă America, Asia, Orientul Apropiat ca experienţe comparabile. Nu ar trebui să lărgim înseşi cadrele vieţii noastre intelectuale, să ne facem comprehensivă înţelegerea culturală? A şaptea provocare este aceea că România, din care facem parte, a fost concepută ca Românie a culturii. Ce se poate răspunde astăzi când ţara este condusă de, probabil, cel mai puţin cultivat şi mai corupt grup din istoria ei modernă, în cea mai gravă criză? A devenit, din nou, foarte clar şi trebuie spus amplificat: România este sustenabilă doar ca ţară a culturii, a ideilor, a oamenilor devotaţi căutărilor şi valorilor, şi nu drept coadă permanentă a Europei.
Aceste provocări nu se pot satisface cu soluţii fără angajamentul universităţilor înseşi şi fără competenţe şi viziuni. Întâmpinăm în România probleme de natură diferită – probleme ale trecerii la societatea modernă, probleme ale modernităţii târzii, probleme ale succesiunii modernităţii – care nu se pot soluţiona fără proiecte intelectuale de anvergură. La aceste proiecte sunt astăzi de chemat universitarii şi intelectualii demni de acest nume.
Mulţi oameni activează în învăţământ. Fiecare om are o experienţă cu învăţământul, fie şi numai în calitate de fost elev, la un moment dat. Fiecare are o opinie demnă de a fi luată în considerare. Sunt posibile, desigur, abordări diferite ale educaţiei. Avem nevoie însă de o abordare a educaţiei ca sistem, în mod competent – de o nouă reformă: avem nevoie de o reformă de sincronizare şi apoi de o reformă de înfruntare a globalizării, după ce, în mai 2000, s-a încheiat reforma de recuperare a tradiţiilor democratice, ce a permis aderarea României la Uniunea Europeană.
Anul universitar 2010-2011 se deschide în condiţiile degradării perceptibile a democraţiei din România şi ale celei mai grave crize din istoria modernă a ţării, care îl afectează pe fiecare cetăţean. Ştim prea bine că în situaţiile dificile din istorie, nu doar ceea ce se întâmplă în afara noastră contează, ci şi ceea ce se petrece în sinea fiecăruia dintre noi.
Nu sunt decât soluţii provizorii indiferenţa la lumea din jur, retragerea în pasivitate sau emigrarea. Problemele României de astăzi nu sunt individuale, ci sunt probleme care pun la încercare nu atât capacitatea de descurcare a fiecăruia, cât capacitatea de înţelegere şi de conceptualizare a situaţiei şi disponibilitatea la a te angaja împreună cu celălalt. Universitatea Babeş-Bolyai oferă, cred, prin tradiţia, calibrul, infrastructura şi ponderea ei, cadrul acestei capacităţi şi al acestei angajări. Să privim cu încredere, în pofida dificultăţilor, timpul care vine, amintindu-ne mereu de frumoasa maximă a lui John Lenon: “I’m a dreamer, but I’m not the only one”.
Andrei MARGA
Rectorul Universităţii
Babeş-Bolyai
Discurs la inaugurarea anului universitar 2010-2011
Peste toate, România şi-a dezvoltat, la începutul anilor nouăzeci, un sistem universitar supradimensionat, care a venit până în zilele noastre. Legea învăţământului (1995) şi legislaţia autorizării şi acreditării au fost, totuşi, prea permisive pentru a putea regulariza un câmp devenit, între timp, prizonier al comercialismului şi populismului politic. În câţiva ani, aproape fiecare judeţ al României şi-a înfiinţat, din premise adesea mediocre, instituţii de învăţământ superior. Atunci când Uniunea Europeană a lansat programele pentru universităţi (“Tempus”, îndeosebi), astfel de instituţii s-au botezat “universităţi”. Parlamentul a acreditat o mare parte dintre ele, încât România operează, din 2005 încoace, cu peste nouăzeci de “universităţi”, publice şi private, acreditate şi cu numeroase altele autorizate, devenind (alături de Ucraina şi Moldova) o ţară în care sunt prea multe “universităţi” şi prea puţini studenţi.
Sporirea efectivului de studenţi a fost o nevoie veche a României – rămasă printre ţările cu cel mai mic efectiv de studenţi la mia de locuitori. Acel numerus clausus practicat în perioada postbelică trebuia demontat. Prin notificarea nr. 19.775 din 22 decembrie 1997, Ministerul Educaţiei a schimbat sistemul postbelic, autorizând universităţile să îşi stabilească în mod autonom sistemul de admitere la studii şi să admită, pe lângă locurile de studii finanţate de la bugetul statului, locuri cu taxă (iar Ordonanţa Guvernului nr. 54 din 14 august 1998 a consacrat noul sistem al admiterii).
Este de multă vreme ştiut că performanţele universitare nu sunt posibile decât în condiţiile autonomiei instituţiei. Documentele europene de bază, Magna Charta Universitatum (1988), apoi Declaraţia de la Sorbona (1998) şi Declaraţia de la Bologna (1999), şi-au asumat explicit dependenţa performanţelor universitare de autonomie. Şi în România această opţiune a prevalat în reglementările de până în 2009. De aceea, în 1997-2000 au intervenit măsuri pentru a consolida autonomia universitară, într-un efort de a detaşa, într-un peisaj cu prea multe instituţii care se autodenumesc “universităţi”, pe cele mai puternice.
La nivelul anului 2000, România înfăptuise deja măsuri de reformă a universităţilor (ca şi a educaţiei, în înţeles cuprinzător), care au atras evaluări internaţionale pozitive (ultimele, de fapt, evaluări pozitive pe care educaţia din România le-a mai atras) (Vezi Andrei Marga, University Reform Today, 4th Edition, revised, Cluj University Press, 2005, pp. 259-266. Pentru un tablou complet al acţiunilor, vezi Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000, EFES, Cluj-Napoca, Ediţia a III-a, 2007). În mai 2000, învăţământul din România a reuşit să închidă capitolul “Educaţie şi formare profesională” în negocierile de aderare la Uniunea Europeană şi, prin reformele angajate, se afla doar cu puţin în urma Ungariei, Poloniei, Cehiei, Sloveniei. Reprezentanţii universităţilor româneşti erau aleşi în conducerea organizaţiilor şi instituţiilor internaţionale (European University Association, Magna Charta Observatory, Council of the United Nations University şi altele), iar ministrul român al educaţiei a fost invitat să deschidă conferinţa Băncii Mondiale consacrată educaţiei, din 1998, şi a devenit vicepreşedintele conferinţei mondiale UNESCO a învăţământului superior (1999). Universităţile din România (începând cu Universitatea Babeş-Bolyai, în 2001) au început să adere la Magna Charta Observatory, asumându-şi autonomia universitară şi libertatea academică ca valori conducătoare.
În 1999, România a semnat Declaraţia de la Bologna şi a trecut la aplicarea ei. Din nefericire, în 2001 s-a crezut că restructurarea studiilor nu se va aplica, încât în ţara noastră s-a tergiversat începerea procesului. După comunicatul de la Berlin (2003), a devenit, însă, cât se poate de clar că statele europene aplică deja declaraţia, încât la Bucureşti s-a elaborat în grabă o lege de restructurare a studiilor universitare, care a dus la aplicarea mecanică a acesteia (de pildă, toate studiile bachelor au fost reduse la şase semestre). În 2005 s-au luat alte decizii de aplicare greşită a Declaraţiei de la Bologna – de pildă, reglementarea studiilor master (Hotărârea de Guvern nr. 404 din 29 martie 2006) şi a studiilor doctorale (Hotărârea de Guvern nr. 567 din 15 iunie 2005). Datorită amatorismului decidenţilor, România a pierdut atunci ocazia de a restructura studiile universitare ierarhizând universităţile din punctul de vedere al capacităţii lor de a asigura studii master şi studii doctorale. Peste noapte, toată ţara “mastera”! Ţara noastră s-a dotat cu un sistem universitar gonflat, în mare parte provincial şi necompetitiv.
Mai multe organizaţii politice şi sindicale din România au semnat în 2007, sub presiuni politice, aşa-numitul “pact pentru educaţie”. Trebuie, totuşi, spus că primul pact pentru educaţie al partidelor politice s-a conclus în iunie 2000, după ce România a închis capitolul “Educaţie şi formare profesională” în negocierile de aderare la Uniunea Europeană, iar guvernul Mugur Isărescu a notificat la Bruxelles înţelegerea dintre partidele parlamentare de atunci, de continuare a reformei cuprinzătoare a educaţiei. “Pactul” din 2007 conţine obiective prea generale, multe dintre ele fiind nespecifice noilor nevoi ale ţării.
România a intrat, în orice caz, pe cursa izolării de celelalte ţări. Este edificatoare împrejurarea că ţara noastră conta, în 1998, printre ţările care fac reforma reală a educaţiei (Vezi Andrei Marga, Anii reformei 1997-2000, pp. 11-18). În ultimii ani România contează, din păcate, doar printre ţările marcate de dificultăţi şi neajunsuri. Trebuie spus, cu toată răspunderea, că, dacă măsurile promovate după 2004 sunt privite în raport cu nevoile ţării şi cu evoluţia politicii educaţionale din Europa, atunci este limpede că politica educaţională de astăzi (“pact”, strategii, proiectul de lege) este sub nivelul acestor nevoi şi rămâne anacronică în raport cu evoluţiile europene, încât aduce, mai curând, daune României.
După legea învăţământului din 1995, cu actualizarea din 1999, România are nevoie de o nouă legislaţie a învăţământului superior. În diferite ţări ale Uniunii Europene specialişti reali au lucrat, împreună cu forţe implicate în educaţie (cadre didactice, parteneri din economie şi administraţie, sindicate etc.), la elaborarea de proiecte de lege în interes public, iar în ţările respective s-au desfăşurat dezbateri publice, atât cât a fost necesar, pentru a ameliora proiectele. În ţara noastră, datorită politizării excesive, nu s-a elaborat un proiect de lege viabil şi nu s-a desfăşurat vreo dezbatere publică asupra legislaţiei educaţiei.
La timpul potrivit, cadrele didactice, studenţii, sindicatele şi alţi participanţi la procesul educaţional au arătat că proiectul de lege a educaţiei asumat de guvern nu este acceptabil, căci nu rezolvă problemele existente, şi au protestat faţă de forţarea adoptării, prin simpla aritmetică parlamentară, a unui proiect de lege nepregătit sub aspectul corectitudinii gramaticale, al rigorii logice, al preciziei juridice, al concepţiei educaţionale şi soluţiilor, al viziunii. Cei care guvernează astăzi România încearcă să forţeze schimbări nu împreună cu cadrele didactice, studenţii şi elevii, ci împotriva lor, într-un efort de restaurare a controlului politic asupra educaţiei.
După ce proiectul de lege guvernamental a fost trecut în grabă prin Camera Deputaţilor, sub ameninţări de diferite naturi şi cu feluri de numărare a voturilor astăzi notorii, la Senat, care este camera decizională, s-a încercat examinarea mai responsabilă a lucrurilor. Pentru orice cetăţean onest este limpede că problemele care sunt de rezolvat în educaţia din România (creşterea nivelului învăţământului şi al educaţiei, sporirea impactului economic şi social al educaţiei, mărirea competitivităţii produselor româneşti, formarea civică democratică, asanarea moravurilor etc.) nu-şi află soluţii în acest proiect de lege. Cu proiectul legii educaţiei al actualului guvern (septembrie 2010), în locul unui învăţământ orientat spre formarea persoanei şi crearea de personalităţi şi către inovaţie, România va avea un învăţământ mai birocratizat ca oricând după 1989, pe care caută să-l controleze tot felul de “experţi” de mucava şi de politruci. Învăţământul românesc ar intra, cu o astfel de lege, într-o derivă pe termen lung, cu pierderi şi costuri greu de subestimat.
La erorile de percepţie, de concepţie şi de abordare şi la incompetenţa endemică a celor care au răspuns de învăţământ în 2005-2006, s-au adăugat măsurile ilegale şi erorile recente ale guvernului. Prin Ordonanţa nr. 34 din 2009, Guvernul României a sistat concursurile pentru posturi didactice în universităţi şi a încălcat legislaţia autonomiei universitare, revenind la măsuri care nu s-au mai practicat din 1985. Reducerile de salarii cu 25%, hotărâte de guvern prin Legea nr. 118, din 30 iunie 2010, au lovit încă o dată universităţile publice. O antiselecţie a personalului s-a instalat în întreaga administraţie naţională, încât
România plăteşte astăzi – cum au observat autorităţi şi publicaţii internaţionale – costurile “incompetenţei” celor care o guvernează. În intervenţiile autorităţilor actuale de la Bucureşti reapar formule compromise istoriceşte, precum devize folosite de Goebbels şi Stalin: “De ce le e frică, nu scapă!”, “Vrem sânge proaspăt!”, “Vom evalua oamenii după felul în care aplică politica guvernului!”, “Remanierea nu se discută, ci se face”, sau teze din arsenalul grupului lui Nae Ionescu din România anilor ‘30: gratuitatea învăţământului este socotită “culpă a democraţiei”, altă culpă fiind “supraproducţia” de licenţiaţi (“Sunt prea mulţi bacalaureaţi şi prea mulţi studenţi!”). Este limpede că în locul unei abordări a educaţiei, competente şi sincronizate cu timpul de faţă, actualele autorităţi reiau incult şi iresponsabil de mult compromisele formule ale anilor ‘30.
Educaţia din România anilor 2005-2010 permite un bilanţ şi tragerea unor concluzii profunde în ceea ce priveşte starea şi perspectivele imediate ale universităţilor: a) “descentralizarea”, prin practicarea incompetentă a acesteia, a dus la un centralism fără precedent; b) “învăţământul centrat pe elev şi student” a dus la transformarea acestora în simple anexe ale unei birocraţii voluminoase; c) învăţământul orientat spre “formarea de competenţe” a dus, datorită îngustimii de concepţie şi măsurilor greşite, la scăderea nivelului de calificare; d) reforma curriculară a dus, din cauza nepriceperii şi politizării, la confuzii costisitoare în organizarea învăţământului şi la ineficienţă; e) pretenţia priorităţii educaţiei, emisă de către actuala guvernare, a dus la deteriorarea bazei financiare a învăţământului; f) aşa-zisa “întinerire a personalului” a dus, datorită politizării agresive ce se practică, la preluarea funcţiilor de decizie de către persoane incompetente pe scară necunoscută înainte şi la renaşterea categoriei politrucilor; g) deviza intrării unor universităţi româneşti în topul internaţional a dus, în consecinţa amatorismului decidenţilor, la reducerea finanţării, la blocarea posturilor şi la efortul de eliminare a profesorilor performanţi; h) internaţionalizarea a dus, datorită caracterului eronat al deciziilor adoptate de guvernanţi, la degradarea şi deteriorarea programelor. Toate devizele utile şi nobile din învăţământul european de azi se malformează, datorită nepriceperii şi politizării, prin deciziile unei guvernări care reia pe nesimţite şi fără conştiinţă culturală clişee scoase din uz ale extremismului de altădată.
Universităţile reprezentative dintr-o ţară oferă avantajul că sunt oglinda stării şi a problemelor societăţii respective. De aceea, problemele majore care se întâmpină într-o astfel de universitate sunt, în fapt, mai mult decât ale ei – sunt probleme ale ţării. În acest moment, aidoma evoluţiilor şi căutărilor din Europa, noi va trebui să găsim răspunsuri la o seamă de provocări.
Prima provocare este aceea că universităţile europene nu mai sunt, precum la întemeiere, parte a “proiectelor naţionale”. Componentele naţionale, internaţionale, supranaţionale se combină astăzi într-un fel nou. Faţă de ce şi cine sunt chemate universităţile să dea seamă de ceea ce fac? Putem trăi oare fără nici un proiect? Este ştiut că pe oameni îi recunoşti după proiectele lor, încât este nevoie de configurarea unui nou proiect major al universităţilor europene. A doua provocare este aceea că adaptăm universităţile tot mai mult la cerinţele pieţei, dar, după cum se observă pretutindeni, piaţa, singură luată, nu rezolvă toate problemele. A apărut în cultura de astăzi chiar un “conformism al competenţelor”, o înţelegere mecanică a acestora, care nu numai că aminteşte de programul partidului lui Hitler, din anii ‘30, dar împiedică reflecţia căutătoare, care a înnoit cunoaşterea şi cultura.
A treia provocare este aceea că ne raportăm tot mai mult la piaţa internaţională, la fenomenul ineluctabil al globalizării. Facem oare bine că sistăm activităţi şi devenim, ca populaţie a acestei ţări, simpli consumatori, în loc să creăm, chiar în condiţii date, produse competitive (de la agricultură, trecând prin industrie, la cultura înaltă)? Este vizibil că internaţionalizarea sau globalizarea nu ar trebui să paralizeze iniţiative, că nici o ţară înţeleaptă nu procedează aşa şi că nu este bine. A patra provocare este aceea că, datorită proastei înţelegeri, de către decidenţi, a profesiunilor şi a culturii, în învăţământul nostru s-a renunţat la pregătire generală, la educaţie şi la formarea persoanei. Se observă însă prea bine, pe chiar cazul României, că orientarea spre “competenţe” a dus la scăderea competenţei profesionale, că fragmentarea aduce dezavantaje pregătirii profesionale. A cincea provocare este aceea că sporim, la rândul nostru, continuu, etajele arhitecturii “ciclurilor de studii”: avem acum bachelor, master, doctorat, studii postdoctorale. Rezultatul paradoxal este acela că tot mai puţini licenţiaţi înţeleg ceea ce se petrece în societate, “analfabetismul social” crescând, în fapt, continuu şi pe nesimţite.
A şasea provocare este aceea că eurocentrismul s-a prăbuşit, încât Europa însăşi se înţelege mai profund luând în seamă America, Asia, Orientul Apropiat ca experienţe comparabile. Nu ar trebui să lărgim înseşi cadrele vieţii noastre intelectuale, să ne facem comprehensivă înţelegerea culturală? A şaptea provocare este aceea că România, din care facem parte, a fost concepută ca Românie a culturii. Ce se poate răspunde astăzi când ţara este condusă de, probabil, cel mai puţin cultivat şi mai corupt grup din istoria ei modernă, în cea mai gravă criză? A devenit, din nou, foarte clar şi trebuie spus amplificat: România este sustenabilă doar ca ţară a culturii, a ideilor, a oamenilor devotaţi căutărilor şi valorilor, şi nu drept coadă permanentă a Europei.
Aceste provocări nu se pot satisface cu soluţii fără angajamentul universităţilor înseşi şi fără competenţe şi viziuni. Întâmpinăm în România probleme de natură diferită – probleme ale trecerii la societatea modernă, probleme ale modernităţii târzii, probleme ale succesiunii modernităţii – care nu se pot soluţiona fără proiecte intelectuale de anvergură. La aceste proiecte sunt astăzi de chemat universitarii şi intelectualii demni de acest nume.
Mulţi oameni activează în învăţământ. Fiecare om are o experienţă cu învăţământul, fie şi numai în calitate de fost elev, la un moment dat. Fiecare are o opinie demnă de a fi luată în considerare. Sunt posibile, desigur, abordări diferite ale educaţiei. Avem nevoie însă de o abordare a educaţiei ca sistem, în mod competent – de o nouă reformă: avem nevoie de o reformă de sincronizare şi apoi de o reformă de înfruntare a globalizării, după ce, în mai 2000, s-a încheiat reforma de recuperare a tradiţiilor democratice, ce a permis aderarea României la Uniunea Europeană.
Anul universitar 2010-2011 se deschide în condiţiile degradării perceptibile a democraţiei din România şi ale celei mai grave crize din istoria modernă a ţării, care îl afectează pe fiecare cetăţean. Ştim prea bine că în situaţiile dificile din istorie, nu doar ceea ce se întâmplă în afara noastră contează, ci şi ceea ce se petrece în sinea fiecăruia dintre noi.
Nu sunt decât soluţii provizorii indiferenţa la lumea din jur, retragerea în pasivitate sau emigrarea. Problemele României de astăzi nu sunt individuale, ci sunt probleme care pun la încercare nu atât capacitatea de descurcare a fiecăruia, cât capacitatea de înţelegere şi de conceptualizare a situaţiei şi disponibilitatea la a te angaja împreună cu celălalt. Universitatea Babeş-Bolyai oferă, cred, prin tradiţia, calibrul, infrastructura şi ponderea ei, cadrul acestei capacităţi şi al acestei angajări. Să privim cu încredere, în pofida dificultăţilor, timpul care vine, amintindu-ne mereu de frumoasa maximă a lui John Lenon: “I’m a dreamer, but I’m not the only one”.
Andrei MARGA
Rectorul Universităţii
Babeş-Bolyai
Discurs la inaugurarea anului universitar 2010-2011
DISTRIBUIE
Comenteaza
