Vânătorul de securişti la 22 de ani de la căderea comunismului: eu încă nu ştiu ca vreun securist să fi fost pedepsit
- Scris de Mihai Prodan
- 21 Iul 2012, 00:38
- Eveniment
- Ascultă știrea
Cum vedeţi personal, în lumina a ceea ce aţi descoperit în ultimii ani, regimul comunist din România pâna în 1989?
În timpul facultăţii, pe lângă istoria şi arheologia evului mediu în care m-am şi specializat, am avut o oarecare pasiune pentru istoria contemporană a României. Ca student la istorie în anii `80, prin bunăvoinţa regretatului academician Ştefan Pascu, al cărui student şi apoi doctorand am fost, am avut acces, în unele biblioteci ale Clujului, la o literatură de specialitate care privea istoria contemporană a României, lucrări bibliografice care au văzut lumina tiparului înainte de instaurarea comunismului în ţară, şi care se aflau depuse în fonduri speciale la care atunci publicul larg avea accesul îngrădit. Aceste lecturi, care atunci nu aveau un scop bine determinant, mi-au diversificat cunoştinţele şi înţelegerile privitoare la trecutul mai recent al ţării, fiind în măsură ca din istoriografia oficială a epocii comuniste să pot face distincţie între adevăr şi minciună în ceea ce priveşte faptele şi realităţile trecutului a căror prezentare şi interpretare era de cele mai multe ori pusă în concordanţă cu ideologia regimului. Această pasiune secundară mi-a prins bine după mai mulţi ani când, oarecum fără voinţa mea, cariera mea a fost deturnată de la preocupările iniţiale de cercetare. De la arheologia evului mediu, de la cercetarea monumentelor religioase şi a cimitirelor medievale, am ajuns să mă preocupe mai mult un altfel de arheologie, şi anume arheologia crimelor comunismului. Nu regret însă deloc acest lucru. Aş putea chiar să fiu mândru că sunt cel care - alături şi cu sprijinul nemijlocit al unor persoane cu reală voinţă de a face lumină în acest domeniu mai special şi sensibil al trecutului, care posedă şi o evidentă încărcătură emoţională - am început să pun bazele unei noi ramuri de cercetare în arheologia românească. Activităţile îndreptate spre acest tip de investigaţii au început în vara anului 2006, însă destul de târziu, abia după trecerea a 16 ani de la căderea oficială a comunismului în ţară. Regretul meu este că acest lucru nu a fost pornit mai devreme, însă a lipsit cu desăvârşire interesul şi voinţa politică de a se face aşa ceva. Ar fi prea multe de spus în privinţa începuturilor şi derulării în timp a acestei activităţi de cercetare, mult prea delicate şi cu întrepătrunderi multiple şi complexe în unele compartimente importante ale societăţii româneşti. De aceea, revin la esenţa întrebării dumneavoastră. Din prisma experienţei şi a cunoştinţelor acumulate până în prezent, a informaţiilor la care am avut acces, multe obţinute prin investigaţii şi anchete derulate în teren printre victime şi călăi, pot să spun că regimul comunist a fost o formulă politică impusă ilegal şi pe nedrept poporului român. A fost un regim antiromânesc, contrar tradiţiilor şi specificului nostru naţional. Un regim impus pe fondul contextului politic internaţional, o rezultantă a înţelegerilor mai marilor lumii care au ieşit învingători în războiul al doilea mondial.
Noua organizare politică pentru ţară s-a plămădit prin teroare, şantaj, ameninţare, lipsire de libertate şi drepturi, totul culminând cu omorul. Schimbarea regimului a însemnat eliminarea din viaţa socială, economică, politică şi religioasă a ţării a unor întregi categorii de oameni care făcuseră ceva pentru ţară şi popor, mulţi dintre aceştia fiind adevărate repere naţionale de morală, inteligenţă şi conduită. Poate că niciodată România nu va mai fi în stare să mai aibă vreodată astfel de oameni. Elita umană a ţării a fost în acele vremuri spulberată şi distrusă prin detenţie şi moarte în temniţe şi lagăre de muncă, sau pur şi simplu prin suprimarea fizică a unui număr încă nedefinit de persoane, care au fost executate fără judecată. În primele sale două decenii de existenţă regimul comunist a fost unul criminal, principalul său inamic fiind însuşi poporul român. După aceea, teroarea a continuat însă doar formele şi metodele s-au schimbat şi modernizat. Situaţia anormală în care s-a aflat şi se află încă România după consumarea unei aşa-zise Revoluţii conduse şi înfăptuite de către comunişti, se datorează în cea mai mare măsură stărilor de lucruri, intereselor şi influenţelor venite din comunism şi oamenilor care au slujit, din convingere sau din interes, acest regim.
Cum caracterizaţi munca dvs. de căutare nu doar a victimelor Securităţii, ci şi a torţionarilor? Cum caracterizaţi în acest sens colaborarea pe care o aveţi cu arhivele si restul instituţiilor unde aţi putea gasi raspunsuri? Este adevărat că vi se pun piedici?
Această activitate am început-o oficial în urmă cu cinci ani, în primăvara anului 2007 când am fost detaşat cu serviciul de la Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei din Cluj (MNIT) la Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România (IICCR), cu sediul la Bucureşti. Acest institut de cercetare fusese înfiinţat în decembrie 2005 de către istoricul Marius Oprea, începuturile sale fiind reglementate printr-o Hotărâre a Guvernului condus de Călin Popescu Tăriceanu. Iniţial s-a dorit ca acestă instituţie să se înfiinţeze şi să funcţioneze în subordinea Preşedinţiei României, însă acest lucru nu s-a dorit atunci de către preşedintele Traian Băsescu, care a transmis prin intermediul unui consilier că nu este interesat de un asemenea proiect. În schimb, premierul Tăriceanu a avut receptivitatea necesară, acordând sprijin necondiţionat pentru înfiinţarea acestui institut. Instituţia avea şi are rang de agenţie guvernamentală, fiind în coordonarea directă a Primului-ministru, situaţie în se află şi astăzi. Activitatea mea la institut a durat pană în martie 2010, când am fost obligat să plec de acolo şi să revin la MNIT Cluj. Am fost îndepărtat imediat după ce întreaga conducere a institutului (Marius Oprea, Stejărel Olaru şi doamna Iulia Hossu Longin) a fost demisă sau obligată să-şi dea demisia de către guvernarea Băsescu - Boc. Imediat a fost instalată o nouă conducere, care din punct de vedere profesional şi moral nu avea ce căuta acolo. Din fericire, aceşti intruşi şi neaveniţi, care cel mai bine s-au priceput să prade banii statului pe proiecte care nu prea aveau legătură cu cercetarea crimelor comunismului, au fost eliberaţi din greaua şi dificila lor lor sarcină nu cu mult timp în urmă.
Plecarea mea s-a datorat faptului că nu s-a mai dorit continuarea cu adevărat a investigaţiilor care priveau crimele înfăptuite de către organele de represiune ale regimului comunist, identificarea şi descoperirea victimelor, căutarea şi stabilirea celor care au ordonat şi înfăptuit omorurile, fie că aceştia mai erau sau nu în viaţă, precum şi sesizarea Parchetelor Militare în legătură cu aceste crime. Motivele care mi-au fost transmise în scris printr-o decizie a noii conduceri, făceau precizarea că au încetat motivele obiective care impuneau prezenţa mea la institut, adică activitatea de cercetare arheologică, acest lucru decurgând - şi acum ţineţi-vă bine - din "...raţionalizarea cheltuielilor publice, susţinerea mediului de afaceri şi respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană şi Fondul Monetar Internaţional". Vă daţi seama la ce aberaţii s-a putut apela, şi pentru ce la urma urmei. Să întrerupă o activitate de investigaţii speciale ce nu se mai făcuse până atunci într-un cadru instituţionalizat, care începuse să meargă, să dea roade, dar totodată să şi deranjeze o serie de persoane şi instituţii.
Cât timp am funcţionat la acest institut mi-am luat rolul în serios, am început să cutreier ţara în căutarea mai ales a celor care au fost ucişi de Securitate fără a fi judecaţi, am contactat rude şi urmaşi de-ale victimelor, martori contemporani cu evenimentele, am restabilit fapte şi întâmplări, organizând adevărate expediţii de căutare, identificare şi recuperare a rămăşiţelor pământeşti a celor ucişi şi îngropaţi aiurea. Implicit, m-a interesat foarte mult să obţin informaţii despre cei care au săvârşit crime, să ajung să aflu dacă aceştia sunt decedaţi sau mai trăiesc, să le cunosc locurile de domiciliu la cei din urmă şi, dacă s-a putut, să intru în legătură cu ei. Am cunoscut şi am avut discuţii cu mulţi securişti care au anchetat, torturat sau chiar au apăsat pe trăgaciul armei. Numele unora dintre aceştia precum şi descrierea faptelor lor s-au regăsit în adresele oficiale pe care le înaintam instanţelor de cercetare penală.
Ca să rezum, pentru a întreprinde astfel de investigaţii, pe lângă arheolog am devenit, fără voia mea, detectiv, poliţist sau chiar procuror.
Despre colaborarea cu alte instituţii ale statului, care prin lege trebuiau să se implice în astfel de cazuri, pot să spun că relaţia principală a fost cu Parchetul Militar, în primul rând cu structurile teritoriale ale acestuia. Lucrurile au mers bine atâta vreme cât la conducerea Secţiei Parchetelor Militare din cadrul Parchetului General s-a aflat generalul Dan Voinea, un om care a priceput foarte bine esenţa şi importanţa deosebită a unor astfel de cercetări. Nu pot să nu-l menţionez aici şi pe colonelul magistrat Viorel Siserman, şeful Parchetului Militar Teritorial Cluj, care a înţeles mai bine decât alţii acţiunile noastre şi dreptatea pe care încercăm s-o facem, după mulţi ani, pentru cei care au fost ucişi pe nedrept şi pentru rudele lor în viaţă.
Toate cazurile pe care le-am descoperit şi instrumentat, în care a fost vorba de victime ucise de către cadre de Securitate, au ajuns să fie preluate pentru continuarea cercetărilor de către Parchetul Militar Teritorial Bucureşti, singura structură de cercetare penală pe linie militară care, conform legislaţiei actuale, deţine legal competenţa asupra cazurilor de omoruri săvârşite de cadre militare asupra persoanelor civile.
Aici însă lucrurile se încurcă. Rezoluţiile în anumite dosare sunt amânate nepermis de mult, cercetările ulterioare în teren nu se fac aşa cum trebuie, iar dacă mai sunt vinovaţi de crimă în viaţă, parcă se aşteaptă voit ca aceştia să treacă în nefiinţă. Nu am eu competenţa să judec acţiunile unei instituţii importante din cadrul justiţiei româneşti în astfel de cauze, însă consider că abordarea, interesul şi preocuparea ar trebui să fie cu totul alta.
Despre conlucrarea cu alte instituţii ale statului pe astfel de subiecte delicate, poate mai discutăm şi cu altă ocazie. Oricum, ar fi foarte multe de spus şi foarte multe de reproşat. În ziua de astăzi nu este deloc uşor să te preocupe arheologia terorii unui fost regim politic, chiar dacă de la dispariţia acestuia a trecut deja mai bine de două decenii. Ideologia comunistă a fost abandonată peste noapte, însă am continuat să ne ducem traiul alături de cei care au propovăduit-o, unii dintre aceştia folosindu-se chiar de armă pentru a o putea impune. De aceea unii mă numesc arheologul crimelor comunismului, iar alţii îmi spun că aş fi vânător de securişti. Eu cred că prima catalogare este mai apropiată de realitate.
Există în acest moment angajaţi ai Securitaţii implicaţi în mod activ în viaţa publică din Cluj?
De-a lungul timpului, de la înfiinţarea instituţiei Securităţii, din august 1949 şi până în decembrie 1989, în structurile operative de la toate eşaloanele care au funcţionat în Cluj au fost încadrate sute de persoane. Nu am o evidenţă exactă asupra numărului de subofiţeri şi ofiţeri, dar ştiu că există câteva studii de autor asupra acestei problematici. Multe cadre care se aflau angajate în Securitate la aşa-zisa Revoluţie şi-au continuat activitatea şi pe mai departe în cadrul noii instituţii, numite SRI. În Cluj există un număr considerabil de foste cadre de Securitate cu statut de pensionari, câţiva dintre aceştia, ajunşi în prezent la o vârstă venerabilă, fiind din generaţia celor care au fost încadraţi la Securitate în anii `50. Desigur, şi la Cluj, ca dealtfel în toată ţara, mulţi dintre foştii securişti care au părăsit sistemul în diferite perioade de timp, fie înainte sau după 1989, au reuşit să-şi continue activitatea de muncă în alte domenii de activitate aparţinătoare mai ales mediului civil, fie în unităţi sau societăţi de stat sau în sistemul privat după ce acesta a început să funcţioneze. Nu a fost în interesul meu ca să ştiu dacă în viaţa publică actuală a Clujului au fost sau mai sunt implicaţi foşti angajaţi din Securitate. M-au interesat doar persoanele care mai trăiesc şi care au fost implicate sau deţin eventual informaţii despre cazurile de crime săvârşite în zona de competenţă a fostei Regionale de Securitate Cluj.
Au fost pedepsiţi autorii, daca nu toţi atunci în măsură suficient de mare?
Începând din anul 2006 de când preocupările mele au fost îndreptate cu predilecţie spre cercetarea crimelor fostului regim comunist, activitatea mea a fost orientată spre două direcţii principale de acţiune. În primul rând este vorba de depistarea şi localizarea locurilor unde au fost îngropaţi cei executaţi fără judecată de Securitate sau cei care au fost ucişi în timpul unor confruntări armate cu cadre operative sau trupe de Securitate. De cele mai multe ori astfel de demersuri au fost urmate de operaţiuni de deshumare a victimelor prin metodele specifice arheologiei funerare. Partea de arheologie am realizat-o întotdeauna alături de prietenii şi colaboratorii mei, Paul Scrobotă şi Horaţiu Groza, arheologi la muzeele de istorie din Aiud, respectiv Turda. Aceste activităţi s-au făcut întotdeauna în colaborare cu Parchetul Militar, Poliţia criminalistică şi cu reprezentanţii Serviciilor teritoriale de Medicină Legală.
Osemintele recuperate sunt analizate întotdeauna de către legişti, care întocmesc un raport privitor la caracteristicile şi evoluţia structurii scheletale precum şi la cauzele care au provocat decesul, acest raport fiind ataşat dosarului de cercetare penală care se întocmeşte pentru fiecare caz în parte. În majoritatea cazurilor, cauza morţii este foarte uşor de stabilit deoarece între rămăşiţele pământeşti ale defuncţilor se găsesc proiectilele sau gloanţele cu care aceştia au fost împuşcaţi. În cele din urmă, osemintele intră în posesia urmaşilor şi rudelor victimelor, care se îngrijesc apoi de reînhumarea lor creştinească. În marea lor majoritate, victimele din această categorie au fost îngropate aiurea, în munţi, pe dealuri şi câmpii, pe maluri de ape sau chiar în bătătura unor drumuri, mormintele lor nefiind niciodată marcate cu semne distinctive.
În ceea ce priveşte o statistică a cazurilor de victime investigate de mine, în primul rând le-aş menţiona pe acelea a căror morminte le-am identificat în teren şi pe care apoi le-am deshumat. Este vorba de 13 locaţii în care am găsit 21 de persoane ucise prin împuşcare, acestea fiind înhumate în gropi individuale cu o singură victimă (opt cazuri) sau în gropi comune cu două victime (trei cazuri), cu trei victime (un caz) sau cu patru victime (un caz). Aceste acţiuni au avut loc pe teritoriul a şapte judeţe: Alba, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara, Satu Mare şi Sălaj.
Urmează apoi cazurile de victime a căror morminte le-am căutat în teren pe baza unor documente şi mărturii orale, însă pe care nu am reuşit încă să le găsesc. Este vorba de un număr de 22 de persoane, ucise în opt locaţii pe teritoriul a cinci judeţe (Alba, Caraş-Severin, Cluj, Hunedoara şi Maramureş).
A doua mea direcţie de cercetare a fost îndreptată spre identificarea şi localizarea locurilor unde au fost îngropate trupurile foştilor deţinuţi politici, care au murit sau au fost ucişi în timpul detenţiei din unele penitenciare sau lagăre de muncă de pe cuprinsul ţării. Până în prezent am întreprins cercetări în Cimitirul Săracilor din Sighet (iulie şi noiembrie 2006), la Râpa Robilor din Aiud (iunie 2011 şi iulie 2012), precum şi în fostul cimitir al închisorii din Târgu Ocna (septembrie 2011). În aceste locuri am identificat şi cercetat câteva zeci de morminte, din care o parte aparţin unor foşti deţinuţi politici.
Referitor la esenţa întrebării dumneavoastră, pot să vă spun că eu încă nu am cunoştinţă de vreun securist, presupus sau dovedit a fi autor de crimă, care să fi fost pedepsit pentru faptele săvârşite. În anii `90, la iniţiativa unor reprezenţanţi ai Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România au fost întocmite şi înaintate către Procuratură mai multe plângeri penale împotriva unor torţionari. S-au deschis dosare, au avut loc audieri de persoane, însă cercetarea penală a tărăgănat până când mulţi dintre învinuiţi şi-au dat obştescul sfârşit, după care dosarele s-au închis.
Nici pentru cazurile investigate de mine nu ştiu ca cineva să fi fost tras la răspundere. Fiind vorba de persoane în vârstă, nu mă aşteptam la anchete şi procese, însă speram ca cei bănuiţi de omor, dacă se mai află în viaţă, să fie măcar căutaţi şi audiaţi de un procuror în vederea stabilirii adevărului asupra faptelor petrecute. Aceste informaţii, odată obţinute, sunt importante nu numai pentru magistraţi sau pentru istorie, ci şi pentru urmaşii victimelor, care doresc să ştie cum au fost omorâţi bunicii, părinţii sau fraţii lor. Am cunoştinţă doar despre o singură declaraţie pe care un procuror militar de la Bucureşti a luat-o în anul 2009 unui fost ofiţer de Securitate, care a omorât trei oameni într-o acţiune ordonată de către superiorii lui în vara anului 1949 la Nepos, în judeţul Bistriţa-Năsăud. Este vorba de Liviu Pangraţiu din Cluj, colonel în rezervă, care a murit anul trecut la vârsta de 92 de ani. Victimele acestui individ le-am descoperit într-o groapă comună aflată pe un vârf de deal, fiind deshumate pe cale arheologică în aprilie 2009.
