7 miliarde de pământeni

7 miliarde de pământeni
“7 miliarde de pământeni” - acesta era titlul unei ştiri de acum câteva zile, care s-a ivit tăcut, dar alarmant pe ecranul televizorului.

Imagini cu sute de oameni, părând a fi antrenaţi într-un soi de ritual tantric în grup, se contopeau cu alte imagini recurente, obsedante, de pe ecranul tv fără sonor, ce puteau fi, probabil, vizualizate de către orice individ din cele 7 miliarde, în momentele în care-l apasă singurătatea.

Toate aceste miliarde de indivizi, priviţi şi analizaţi de pe o altă planetă, probabil că nu ar părea mai importanţi decât, poate, o armată de furnici agitate, care mişună pe suprafaţa acelei sfere albastre. Desigur, ipotetic vorbind. Şi, totuşi, de câte ori ajung să se întrebe acei indivizi despre sensul existenţei lor sau al drumului ales în viaţă? Suntem atâtea miliarde - un număr impresionant, nu-i aşa?! - dar, când tragem linia, care este valoarea noastră de furnici agitate în toată economia existenţială a sferei sus-amintite?

Fiecare se agită zi de zi, pentru a realiza toate construcţiile imaginate şi imaginabile, pentru a obţine o diplomă de la una dintre cele mai prestigioase universităţi de pe mapamond, ca, într-un final, să devină cineva.

Diploma aceea mult râvnită, visată, adulată, venerată şi iubită până la uitarea de sine sau a aproapelui nostru. Glamuroasă, învăluită în al său parfum cosmopolit. Vanitoasă chiar. Poate fi hilar (sau macabru) să vorbeşti despre vanitatea unei diplome, cert este că până şi o diplomă dintre cele mai alese îşi are doza ei de vanitate. Ea trece automat către mândrul posesor al acesteia, iar rodul iubirii lor până la moarte sau adânci bătrâneţi este transmis cu cea mai mare sfinţenie copiilor sau nepoţilor. Esenţele trebuiesc văzute, intuite sau simţite, făcând abstracţie de atractivitatea acestui "pachet promoţional" al vieţii. Diploma aceea prestigioasă nu e decât o bucată de celuloză, în toată goliciunea şi banalitatea ei. Deşi toată lumea vede în ea un bilet spre un viitor asigurat, strălucitor, de succes, aceasta nu e decât o bucată de hârtie scumpă, pe care o poţi păstra într-o ramă frumoasă şi la fel de scumpă, în birou sau pe perete, într-un colţ drag al casei.

Toată această industrie a "diplomelor-bilete-câştigătoare-la-loteria-vieţii" nu face decât să adâncească şi mai mult sentimentul de singurătate al acestor miliarde de indivizi. Unii comuni, alţii geniali, mai banali, mai sclipitori, mai blonzi, mai roşcaţi, mai bogaţi sau mai săraci, mai simpli sau mai sofisticaţi, mai răsfăţaţi sau mai umili, xenofobi, rasişti, mai toleranţi, apolitici, mai talentaţi sau mai insipizi - toţi sunt "ademeniţi" de acest maraton al obţinerii acestor diplome atotsalvatoare, ca într-un "joc al ielelor". Şi ce-ţi aduc acestea la sfârşitul zilei, cum sau în ce măsură îţi încălzesc sufletul sau îţi alină singurătatea?

Care e preţul pe care toţi aceşti oameni îl plătesc pentru mult doritul succes? Îşi pierd posibilitatea de a trăi şi a-şi crea amintiri din cele mai preţioase, clipe frumoase alături de singura familie pe care le-a fost dat să o aibă, alături de unica mamă şi unicul tată, alături de fraţii sau surorile pe care nu le văd crescând. Ce frumos este să-ţi trimiţi copiii de 8 şi 12 ani la o prestigioasă "boarding school" elveţiană! Aşa se cuvine, nu? Toată lumea bună o face, mai ales dacă e vorba despre copiii prim-ministrului, preşedintelui sau ai altor somităţi din acea categorie aleasă.

Ce se întâmplă cu sufletele acestor copii, ai căror părinţi influenţi le-au decis deja viitorul cu mult înainte de a se fi născut? Ce se întâmplă cu cei care fac aceste alegeri în deplinătatea facultăţilor mentale şi emoţionale? Gol, lipsă, tristeţe, singurătate, presiunea de a te încadra într-un anumit tipar, de a fi produsul remarcabil şi excepţional al elitei academice mondiale. Cu ce preţ? Cu ce risc? O altă contribuţie anodină la miliardele de furnici însingurate de pe această sferă albastră... Şi atunci, de ce ne mai surprinde violenţa, răceala superlativă, goliciunea şi deşertăciunea oamenilor - pe care doar oameni nu-i putem numi - din secolul 21? Un ocean imens al singurătăţii, în care ne bălăcim zi de zi cu toţii, etalându-ne costumele de baie, bicepşii sau tricepşii frumos sculptaţi, având iluzia că suntem mângâiaţi de verdele-turquoise al unei lagune exotice. Şi ce bine ne simţim! Ce mândri suntem (cei mai perseverenţi) la o festivitate de absolvire!

"Viaţa e în altă parte" - ne spun cei înţelepţi; viaţa se ascunde în spatele acestor diplome, se ascunde în cele mai mărunte lucruri, iar diamantele vieţii tale (neşlefuite, poate) se află printre firele de iarbă, pe care le calci inconştient, în zbuciumul tău de a găsi "acel ceva" în "altă parte", privind sus, cât mai sus, spre înaltul sferei albastre. Ele sunt ascunse acolo jos, în verdele crud al ierbii, care nu poate fi eclipsat nici măcar de gazonul superb de la Harvard sau Yale. Mama, tata, fratele, sora, bunicii - care nu se ştie cât mai pot aştepta în speranţa de a sta "la sfat" cu nepoţii şi nepoatele, care schimbă avioanele la fel cum ar spune "Bună ziua" -, omul iubit sau prietenii apropiaţi sunt toţi acolo jos, lângă noi, printre noi. Pe ei nu-i poţi băga în valiză şi nu-i poţi căra după tine, în toate aventurile, escapadele sau experienţele generatoare de CV-uri "chic" şi deschizătoare de noi orizonturi. Oare am ajuns să suferim cu toţii de un Alzheimer emoţional?

Am şi eu această dilemă şi deseori mă simt prinsă în acest "Pat al lui Procust" din zilele noastre sau al generaţiei mele, însă mi se strânge sufletul la gândul că aş putea renunţa de bună voie şi nesilită de nimeni la ei, la ele. Cu riscul de a fi patetică, o ratată sau poate o altă furnică pierdută printre celelalte 7 miliarde, nu cred că voi putea înţelege sau accepta, fără mustrări de conştiinţă, acest Alzheimer emoţional al oamenilor din zilele noastre.

Olga RUJANSKI

 

 

Comenteaza