DISTRIBUIE
În Sept leçons de vie. Survivre aux crises (Fayard, Paris, 2009), el arată că, în pofida optimiştilor care exploatează ameliorări punctuale (reducerea şomajului în anumite locuri, redresarea vânzărilor de locuinţe în altele, desfacerea în creştere a automobilelor, revenirea la profit, aplicarea de noi tehnologii sau produse etc.), actuala „criză economică este departe de a fi sfârşită, iar măsurile luate de guvernele care, după 2008, se îndatorează dincolo de imaginabil, nu fac în cel mai bun caz decât să conţină criza” (p. 49). Pe ce bază ne spune Jacques Attali că măsurile luate până acum de guverne – constând, în esenţă, în împrumuturi făcute în diverse direcţii – duc, de fapt, la criza însăşi?
În volumul Sept leçons de vie. Survivre aux crises avem nu doar foarte profesionala abordare a crizei actuale, din partea unui bancher cu vastă cultură economică şi socială, ci şi reconstituiri istorice acurate, din care se poate învăţa mult. La rândul meu, mi-am dat seama că una dintre dificultăţile ieşirii din criza financiară actuală rezidă tocmai în îngustimea de optică a celor care conduc economiile şi societăţile (în România se observă aceasta fără dificultăţi!). Îngustimea abordării face ca, de pildă, identificarea cauzelor crizei să nu se producă sau să se amâne indefinit. Este ca şi cum vrei să stingi o durere fără să vezi de unde vine.
În volumul amintit, Jacques Attali localizează începutul crizei în abordarea, iniţiată de Paul Volker, în calitate de şef al Federal Reserve din Washington, D.C., care a căutat, începând cu 1979, să facă faţă reducerii salariului real în S.U.A., ca urmare a inflaţiei şi a slăbirii sindicatelor. Acţiunea s-a desfăşurat pe frontul luptei contra inflaţiei şi cu mijloacele unei politici monetare riguroase. Succesul a fost indiscutabil: veniturile s-au stabilizat, pe fondul stabilizării salariilor, în condiţiile, însă, ale punerii sistemului la remorca împrumuturilor, rambursate prin vânzarea de acţiuni cu valoare continuu în creştere. S-a reuşit, în mod evident, ca împrumutul să substituie mecanismele clasice, proprii societăţii concurenţiale, de creştere a salariului real. Această „schemă” a unei „economii a împrumutului (économie de la dette)” s-a extins la nivel internaţional şi a putut funcţiona nederanjată câtă vreme „s-a putut creşte valoarea activelor bursiere şi imobiliare”. Când această creştere nu a mai fost posibilă, s-a produs criza. Sistemul financiar american nu a fost nicidecum cauza crizei, ci „numai declanşatorul” acesteia (p. 50).
Unde ne aflăm astăzi? Deficitele publice au explodat. Doar în S.U.A. cele cincizeci de state componente aveau în 2009 un deficit de 120 de miliarde de dolari, iar deficitul federal era de două trilioane de dolari, salariile căzând în 2008 sub nivelul 1982, iar şomajul real urcând la 16%. În Anglia, deficitul public depăşeşte 14% din PIB, în Franţa se apropie de 10%, şomajul atinge în Germania 7,7% din populaţia activă, în Franţa 9,3%, în Japonia datoria publică depăşeşte 200% din PIB. În ţările sărace, transferul de bani ai emigranţilor a scăzut cu 8%, iar 200 de milioane de oameni au fost aruncaţi de criză sub pragul sărăciei.
Ce se poate face? Jacques Attali consideră că în economiile care conduc sistemul economic mondial („Occidentul” în terminologia sa) s-a produs o „economie de îndatorare”, care s-a răspândit pe glob. La această situaţie s-au adăugat încă doi factori în a genera criza din 2008 şi anii următori: „epuizarea lăuntrică (épuisement intérieur)” din principalele economii (ca urmare a slăbirii mecanismelor clasice de propulsie: creşterea populaţiei, inovaţia tehnologică continuă, economisirea şi disponibilul de materii prime) şi „absenţa regulilor de drept” (ca urmare a politicii „dereglementării” care a trecut drept model în succesiunea lui Thatcher-Reagan). Trebuie, aşadar, să chestionăm „economia îndatorării”, „epuizarea lăuntrică” şi „absenţa regulilor de drept” dacă vrem să găsim ieşirea din criză. Problema este, până la urmă, conform învăţatului economist francez, de recuperare a „respectului de sine” (p. 73) în economiile majore ale lumii.
Jacques Attali menţine analiza în spaţiul economiei. După părerea sa, pronosticul pentru 2010 şi 2011 rămâne „nesigur”. Câteva indicii sunt edificatoare. Imobiliarul şi automobilele vor reveni, la nivelul din 2007, abia în 2015, iar şomajul în 2017. Consumul (inclusiv de credite) va rămâne scăzut, împiedicând relansarea investiţiilor (p. 79). Băncile nu vor depăşi slăbiciunile pentru a putea relansa creditarea. Statele vor subvenţiona băncile şi firmele şi vor mări datoria publică, dobânzile vor creşte, iar încrederea în bonuri de trezorerie va fi redusă (p. 80). Ar trebui o creştere economică de 4% pentru ca bursele să îşi revină, or, o creştere de peste 2% nu este în orizont. Recesiunea va putea dura cam zece ani!
În acest cadru nu sunt excluse „noi crize – economice, climatice, ecologice, sanitare, politice” (p. 82). Dintre crizele economice probabilitate mai mare au următoarele: „insuficienţa fondurilor proprii întreprinderilor”; „încetinirea creşterii” în marile ţări ale Asiei, care ar putea antrena în criză sistemul financiar şi economic mondial; „recursul la protecţionism”, care ar împiedica creşterea economică mondială; „hiperinflaţia”; slăbirea excesivă a dolarului; reducerea rolului de echilibrare al Federal Reserve. O criză energetică, o criză ecologică, o criză a societăţii şi educaţiei, o pandemie incontrolabilă (combinaţie de crize: sanitară, economică şi umană pe scară mare), precum şi crize politice şi militare, nu sunt excluse.
Nu este vorba de a prelua tale quale concluziile foarte competentei analize datorate lui Jacques Attali. Eu cred că această analiză sesizează prea puţin contrabalansul existent, totuşi, în societăţile moderne, ale căror riscuri el le semnalează pe drept. Analiza sa merită să fie, însă, mereu lecturată, mai cu seamă în faţa celor care răspândesc optimismul de serviciu, conform căruia „ieşim din criză în 2010, poate în 2011”.
În volumul Sept leçons de vie. Survivre aux crises avem nu doar foarte profesionala abordare a crizei actuale, din partea unui bancher cu vastă cultură economică şi socială, ci şi reconstituiri istorice acurate, din care se poate învăţa mult. La rândul meu, mi-am dat seama că una dintre dificultăţile ieşirii din criza financiară actuală rezidă tocmai în îngustimea de optică a celor care conduc economiile şi societăţile (în România se observă aceasta fără dificultăţi!). Îngustimea abordării face ca, de pildă, identificarea cauzelor crizei să nu se producă sau să se amâne indefinit. Este ca şi cum vrei să stingi o durere fără să vezi de unde vine.
În volumul amintit, Jacques Attali localizează începutul crizei în abordarea, iniţiată de Paul Volker, în calitate de şef al Federal Reserve din Washington, D.C., care a căutat, începând cu 1979, să facă faţă reducerii salariului real în S.U.A., ca urmare a inflaţiei şi a slăbirii sindicatelor. Acţiunea s-a desfăşurat pe frontul luptei contra inflaţiei şi cu mijloacele unei politici monetare riguroase. Succesul a fost indiscutabil: veniturile s-au stabilizat, pe fondul stabilizării salariilor, în condiţiile, însă, ale punerii sistemului la remorca împrumuturilor, rambursate prin vânzarea de acţiuni cu valoare continuu în creştere. S-a reuşit, în mod evident, ca împrumutul să substituie mecanismele clasice, proprii societăţii concurenţiale, de creştere a salariului real. Această „schemă” a unei „economii a împrumutului (économie de la dette)” s-a extins la nivel internaţional şi a putut funcţiona nederanjată câtă vreme „s-a putut creşte valoarea activelor bursiere şi imobiliare”. Când această creştere nu a mai fost posibilă, s-a produs criza. Sistemul financiar american nu a fost nicidecum cauza crizei, ci „numai declanşatorul” acesteia (p. 50).
Unde ne aflăm astăzi? Deficitele publice au explodat. Doar în S.U.A. cele cincizeci de state componente aveau în 2009 un deficit de 120 de miliarde de dolari, iar deficitul federal era de două trilioane de dolari, salariile căzând în 2008 sub nivelul 1982, iar şomajul real urcând la 16%. În Anglia, deficitul public depăşeşte 14% din PIB, în Franţa se apropie de 10%, şomajul atinge în Germania 7,7% din populaţia activă, în Franţa 9,3%, în Japonia datoria publică depăşeşte 200% din PIB. În ţările sărace, transferul de bani ai emigranţilor a scăzut cu 8%, iar 200 de milioane de oameni au fost aruncaţi de criză sub pragul sărăciei.
Ce se poate face? Jacques Attali consideră că în economiile care conduc sistemul economic mondial („Occidentul” în terminologia sa) s-a produs o „economie de îndatorare”, care s-a răspândit pe glob. La această situaţie s-au adăugat încă doi factori în a genera criza din 2008 şi anii următori: „epuizarea lăuntrică (épuisement intérieur)” din principalele economii (ca urmare a slăbirii mecanismelor clasice de propulsie: creşterea populaţiei, inovaţia tehnologică continuă, economisirea şi disponibilul de materii prime) şi „absenţa regulilor de drept” (ca urmare a politicii „dereglementării” care a trecut drept model în succesiunea lui Thatcher-Reagan). Trebuie, aşadar, să chestionăm „economia îndatorării”, „epuizarea lăuntrică” şi „absenţa regulilor de drept” dacă vrem să găsim ieşirea din criză. Problema este, până la urmă, conform învăţatului economist francez, de recuperare a „respectului de sine” (p. 73) în economiile majore ale lumii.
Jacques Attali menţine analiza în spaţiul economiei. După părerea sa, pronosticul pentru 2010 şi 2011 rămâne „nesigur”. Câteva indicii sunt edificatoare. Imobiliarul şi automobilele vor reveni, la nivelul din 2007, abia în 2015, iar şomajul în 2017. Consumul (inclusiv de credite) va rămâne scăzut, împiedicând relansarea investiţiilor (p. 79). Băncile nu vor depăşi slăbiciunile pentru a putea relansa creditarea. Statele vor subvenţiona băncile şi firmele şi vor mări datoria publică, dobânzile vor creşte, iar încrederea în bonuri de trezorerie va fi redusă (p. 80). Ar trebui o creştere economică de 4% pentru ca bursele să îşi revină, or, o creştere de peste 2% nu este în orizont. Recesiunea va putea dura cam zece ani!
În acest cadru nu sunt excluse „noi crize – economice, climatice, ecologice, sanitare, politice” (p. 82). Dintre crizele economice probabilitate mai mare au următoarele: „insuficienţa fondurilor proprii întreprinderilor”; „încetinirea creşterii” în marile ţări ale Asiei, care ar putea antrena în criză sistemul financiar şi economic mondial; „recursul la protecţionism”, care ar împiedica creşterea economică mondială; „hiperinflaţia”; slăbirea excesivă a dolarului; reducerea rolului de echilibrare al Federal Reserve. O criză energetică, o criză ecologică, o criză a societăţii şi educaţiei, o pandemie incontrolabilă (combinaţie de crize: sanitară, economică şi umană pe scară mare), precum şi crize politice şi militare, nu sunt excluse.
Nu este vorba de a prelua tale quale concluziile foarte competentei analize datorate lui Jacques Attali. Eu cred că această analiză sesizează prea puţin contrabalansul existent, totuşi, în societăţile moderne, ale căror riscuri el le semnalează pe drept. Analiza sa merită să fie, însă, mereu lecturată, mai cu seamă în faţa celor care răspândesc optimismul de serviciu, conform căruia „ieşim din criză în 2010, poate în 2011”.
DISTRIBUIE
Comenteaza
