Austeritate comună sau faliment individual

Grecia şi testul de maturitate al Uniunii Europene: austeritate comună sau faliment individual, pentru mai multe state membre.

Evenimente
Instituţiile financiare germane vor contribui cu 3,2 miliarde de euro la un al doilea bail out grec, a anunţat joi Ministrul de Finanţe, Wolfgang Schaeuble. Băncile în cauză vor prelungi toate datoriile greceşti până în 2014. Germania s-a alăturat astfel Franţei în exprimarea dorinţei de a participa la o amânare a termenelor datoriilor greceşti, cele două state stabilind data de 3 iulie pentru semnarea unui nou acord de asistenţă financiară, gestionat de FMI şi Uniunea Europeană.
Între timp, guvernul grec au trebuit să adopte legiferează noi măsuri de austeritate în timp ce luptele de stradă au continuat. Măsurile de austeritate din acest al doilea val de bail out, care aduce alte 70-85-100 de miliarde de euro celor 110 miliarde de euro deja împrumutate de Grecia şi al cărei ultime tranşe urmează să vină în zilele următoare, au dus la prăbuşirea substanţială a nivelului de trai şi puterii de cumpărare a grecilor, de această dată fiind afectată întreaga populaţie, nu numai angajaţii din uriaşul sector bugetar(care gestionează circa 50% din economie).
În cadrul pachetului de reforme şi măsuri de austeritate, un rol important îl joacă, de această dată, contribuţia băncilor private şi a Greciei însăşi, respectiv acţiunile de privatizare a unui număr mare de obiective economice, în valoare prognozată de 50 de miliarde de euro, estimaţi în acest moment de criză economică şi prăbuşire a valorii acţiunilor la companiile greceşti. Aici DeutcheTelekom vizează piaţa de telecomunicaţii şi companiile aferente - inclusiv OTE, acţionar majoritar la Romtelecom şi Cosmote - China vizează porturile Salonic şi Pireu, ca porţi de intrare ale produselor sale direct în UE iar Federaţia Rusă vizează firmele energetice, în special pe cele implicate în proiectele din coridorul sudic european, precum ITGI, interconectorul ce leagă Turcia via Grecia de Italia.

Impactul economic al grizei greceşti în Europa
Grecia a trecut în această săptămână, la mustaţă, prin furcile caudine ale votării programului şi măsurilor de austeritate a căror prăbuşire putea antrena căderea guvernului elen, provocarea de alegeri anticipate şi instabilitate politică, dublată de încetarea de plăţi, respectiv sterilizarea tuturor economiilor populaţiei din bănci şi prăbuşirea puterii de cumpărare. Mai mult, o asemenea eventualitate avea efect de antrenare şi asupra monedei Euro, dar şi asupra economiilor conectate, inclusiv a României, antrenând însă şi mai puternic semnele de întrebare asupra unor economii mai solide dar cu grad de îndatorarea mult mai mare, a căror eventuală pierdere de credibilitate ar fi dus la prăbuşirea completă a euro şi imposibilitatea UE, a Germaniei cu preponderenţă, de a le susţine.
Astfel, dacă Portugalia şi-a rescadenţat datoriile pe seama împrumuturilor chineze, Spania, Italia, Belgia, poate chiar Franţa nu ar putea să o facă la fel de lesne şi nici un fond de stabilizare european nu ar putea evita încetarea de plăţi şi intrarea în faliment. Irlanda a intrat deja într-un program special de susţinere din partea Marii Britanii, a cărei economie solidă a reuşit să absoarbă şocul şi asupra propriei economii şi să susţină şi un program de sprijinire a Irlandei.

Anarhism şi lupte de stradă
Ieşirea în stradă a grecilor este rezultatul conjuncţiei mai multor elemenete conjuncturale. Mai întâi, este vorba despre existenţa constantă a unor grupuri anarhiste, care au participat întotdeauna la lupte de stradă cu orice ocazie. Apoi, sindicatele din Grecia sunt puternice, în special din cauza faptului că mare parte a economiei este încă la stat, de unde şi forţa mişcărilor sindicale şi a grevelor ce conţin sectoare bugetare sau companii cu capital de stat.
Apoi există un fapt de netăgăduit, respectiv impactul măsurilor de austeritate deja luate asupra nivelului de trai şi a puterii de cumpărare în Grecia, ca să nu mai vorbim despre imposibilitatea de a plăti creditele de către populaţie şi companii sau de a menţine stilul de viaţă obişnuit. Practic scăderile de acum un an au fost relativ modeste, sigur incomparabile cu cele din ţara noastră, de exemplu, dar care au venit după o perioadă de relativă stagnare, deci au fost resimţite profund.
Noile măsuri sunt şi mai dure, şi mai apăsătoare, de unde şi impactul major asupra populaţiei care a încercat, la nivelul reprezentanţilor săi mai afectaţi, să le prevină, prin mitingurile şi luptele de stradă care au urmat, în faţa Parlamentului elen. Dar efectele reale ale acestor măsuri se vor resimţi abia peste circa două luni, de unde şi aşteptarea pentru noi greve ale sindicatelor sau apelurile la grevă fiscală sau la blocarea acestor măsuri şi revenirea la drahmă, privită de greci ca soluţie.
Practic, Grecia revine la un nivel de trai, al salariilor şi bugetului comparabil cu ale vecinelor sale balcanice, în condiţiile în care datoria sa este de 360 miliarde de euro iar capacitatea sa de plată absolut derizorie, în condiţiile coborârii ratingului la nivelul CCC, cel mai scăzut(în ciuda menţinerii ca monedă a Euro, cu credibilitate la nivel AAA pentru Germania, de exemplu).
Problema esenţială pentru publicul din stradă sau cel la fel de nemulţumit din faţa televizorului este absenţa vinovaţilor, care nu au fost expuşi şi aduşi în faţa instanţelor. Din păcate şi acest pas poate fi complicat pentru premierul elen George Papandreu, un lider politic care merită toată recunoaşterea dacă trece Grecia prin această criză cu bine.
Dificultatea vine tocmai din vina partajată între alţi socialişti care au pornit la drum cu aceste măsuri, partidele de dreapta care au accentuat şi perpetuat ascunderea datoriilor publice şi din nou propriul său partid, pus să ia măsuri dure dar fără a comunica suficient populaţiei, fără a expune vinovaţi şi a putea cataliza efortul comun al populaţiei, deja chemată la a doua strîngere a curelei, de data aceasta mult mai dramatică.

Multiplele opţiuni ca soluţie
De la început, marea problemă a crizei economice a avut două tipuri de soluţii, una „americană" şi una europeană. SUA a prăbuşit firme financiare şi produsele derivate, dar a salvat băncile cu clienţi persoane fizice prin operaţiuni de bail out, respectiv injecţii de capital şi bani în economie, cu scopul relansării motoarelor de creştere şi acoperirii datoriilor tocmai din această creştere. Europa a respins această variantă, şi a preferat să înceapă măsuri de austeritate şi reducere a cheltuielilor pentru a recupera datoriile suverane, în ciuda faptului că aceste decizii duceau la scădere economică şi nu la relansare, motivaţia fiind că astfel companiile nesănătoase sau insuficient de puternice vor da faliment iar partea sănătoasă a economiilor va supravieţui.
Ei bine opţiunile au mers până la un punct, căci în cazul Greciei, acum un an, soluţia îmbrăţişată nu a fost încetarea de plăţi sau falimentul, ci tot injecţia de fonduri, în special din cauza faptului că Grecia supralicitase creditul ieftin pe seama monedei unice europene şi a unor manevre financiare cu consultanţă externă şi toleranţă extremă la nivel european, de unde situaţia critică în care a ajuns, ascunzând datorii ale statuşlui sub forma datoriilor companiilor.
Soluţia nu are însă cum să ducă la însănătoşire, chiar dacă Marea Britanie, ţara cea mai libertariană în economie, care a privatizat complet economia şi serviciile, utilităţile şi toate celelalte, susţine că bail-out-ul este nu pentru cetăţenii greci, ci pentru băncile germane şi franceze care au făcut investiţii proaste în Grecia, motiv pentru care parlamentarii conservatori, de exemplu, resping varianta contribuţiei Marii Britanii la acest proces.
Pe de altă parte, Franţa susţine opţiunea şi a susţinut-o constant, băncile franceze având cea mai mare expunere pe piaţa greacă, de unde şi problemele majore. Mai mult, Nicolas Sarkozy a ieşit public şi s-a declarat şocat de perspectiva de a părăsi zona euro şi a reveni la drahmă, pe care a propus-o chiar comisarul grec membru în Comisia Baroso, Franţa susţinând că datoria în euro oricum trebuie plătită iar aceasta ar creşte brusc de trei ori, fără a lua în consideraţie efectele asupra monedei euro pe care le-ar determina acest gest.
Nicolas Sarkozy mai susţine faptul că oricum drahma s-ar devaloriza, inflaţia ar fi enormă şi chiar nu s-ar putea evita încetarea de plăţi oricum. Oricum problema sterilizării economiilor şi a pierderii valorii salariilor şi a puterii de cumpărare ar fi aceeaşi iar falimentul Greciei, de principiu, nu ar putea fi evitat.

Semnificaţii
Problematica crizei economice din Grecia trebuie însă integrată, pentru a căpăta sens, într-un context mai extins, pe care îl vom localiza temporal la începuturile proiectului european. Ca niveluri de analiză, ne vom concentra exclusiv asupra factorilor politico-economici. Astfel, ideea „Statelor Unite ale Europei" pleca originar de la necesitatea găsirii unei soluţii sustenabile în vederea evitării războiului pe continentul european între marile puteri continentale.
Să nu uităm că, geopolitic, Europa se poate lăuda cu cel mai mare număr de state independente raportat la suprafaţa continentului. Urmându-se principii liberale, s-a optat pentru o integrare economică graduală între Franţa şi Germania. Creşterea legăturilor economice rezultată a atras cu sine şi implicarea mai multor arene (politicul, socialul, instituţionalul) în ceea ce avea să devină Uniunea Europeană. Problema structurală a rămas însă aceeaşi: vorbim despre o uniune raţională, forţată să existe prin multiplicarea exponenţială a acordurilor multilaterale.
Atmosfera prevalentă dintre state a rămas însă aceeaşi: competiţia şi neîncrederea. Elanul primelor generaţii de eurocraţi în promovarea idealurilor europene comune s-a stins însă în ultimii ani, pe fondul crizei economice globale, demonstrând caracterul mai conjunctural al Uniunii. Europa era pregătită să se unească în perioade de creştere economică, fără a-şi asuma responsabilitatea deplină pentru situaţia inversă.
Astfel, când s-a pus pentru prima dată problema salvării de la colaps economic a Greciei, reacţiile liderilor europeni au fost împărţite, între respingere totală şi acceptare forţată. Asumpţia principală în cazul Greciei este că niciun stat nu poate susţine o datorie de 140% din PIB, cuplată cu creştere economică negativă, deficit bugetar primar doar prin măsuri de austeritate şi privatizări.
Singurul motiv pentru care acel prim pachet de salvare a fost adoptat are legătură cu expunerea substanţială pe care băncile franceze şi germane o au în Grecia. Practic, un calcul ne arată că statele vestice ar fi suferit mai mult în cazul unui faliment grec decât prin acordarea acelui împrumut. A fost deci o alegere mai mult decât raţională şi, în definitiv, logică.
Cu toate acestea, s-a putut constata o accentuare, în rândul populaţiilor, a clivajului dintre nordul precaut, auster, şi sudul epatant şi boem. Retorica liderilor europeni devine din ce în mai violentă, pe de-o parte pentru calmarea propriului electorat şi pe de altă pentru intimidarea guvernelor ţărilor PIIGS (Portugalia, Italia, Irlanda, Grecia, Spania) spre luarea măsurilor de austeritate necesare redresării economice.
Deşi germanii au avut de profitat de pe urma Uniunii Europene (în special datorită monedei euro) pe timp de boom economic, la primul obstacol liderii pun în discuţie apartenenţa Germaniei la moneda unică (47% dintre cetăţeni favorizând reintroducerea mărcii germane) şi la regândirea structurii spre o formulă mai puţin colectivă. Mai mult, Germania pare să uite astăzi că tocmai acordul originar privind deschiderea pieţelor industriale a dus la creşterea sa şi la excedentul bugetar, pe seama pieţelor celorlalţi parteneri europeni, cu care astăzi trebuie să împartă beneficiile.
Deşi este frazată în termeni economici, criza din Grecia ascunde un puternic substrat politic. Al doilea pachet de bail out, spre deosebire de primul, prezintă o serie de condiţii suplimentare. Cea mai dureroasă este însă necesitatea privatizării companiilor publice în vederea strângerii sumei de 50 de miliarde de euro. Evident, primii pe lista potenţialilor cumpărători sunt companii germane, ruse şi chineze.
Trebuie spus însă de la bun început că niciun eveniment singular, nicio criză şi nicio decizie nu vor duce la colapsul zonei euro. Un sistem atât de complex de relaţii financiare şi monetare nu se poate dezbina altfel decât gradual. Statele zonei euro s-au dovedit a fi foarte flexibile, din punct de vedere legal, încălcând regulile UE prin salvarea Irlandei, Portugaliei şi Greciei.
Fondul European de Stabilitate Financiară a fost înfiinţat exact cu acest scop, conceput ca o instituţie financiară off-shore bazată în Luxemburg, iar în 2013, Mecanismul European de Stabilitate va intra în vigoare, înlocuind FESF-ul. Zona euro este în primul rând o creaţie politică iar schimbări fundamentale în afacerile europene o vor afecta automat. Slăbirea legăturilor politice care leagă statele euro, formând Uniunea Economică Monetară vor duce, în final, la disoluţia sau modificară status-quo-ului.

Riscuri
Dilema statelor europene este primordial o dilemă de principiu. Economiştii ar cosmetiza-o ca o dezbatere între keynesianism şi liberalism, între ajustare şi austeritate. Aceasta, în definitiv tehnică şi academică, a scos la iveală fractura latentă din interiorul Uniunii, pornind o reacţie în lanţ şi un război al vorbelor şi al retoricii.
De ce Europa nu poate, totuşi, rezolva criza? Economia Greciei este neînsemnată cantitativ, reprezentând doar 2% din PIB-ul Uniunii. Dar nu este vorba doar despre Grecia. Criza implică şi celelalte naţiuni europene a căror datorie publică depăşeşte pragul maximal de 60% impus de normele UE (Italia, Belgia, Spania, Regatul Unit).
De aceea este de absolută importanţă că Uniunea şi în special zona euro să creeze mecanisme, procese şi instituţii care să poate adresa problemele sistemice ale prezenţei crize. Dacă Bruxelles-ul nu reuşeşte să însănătoşească Grecia, are puţine şanse să oprească contagierea financiară dinspre periferie spre centru. În acest context se disting două scenarii extreme dar nu imposibile:
Mai întâi, ieşirea Germaniei din zona euro. Ca urmare a unor falimente sistemice a ţărilor PIIGS (datorii însumate de 3 trilioane de euro), Germania ar putea părăsi zona euro nu neapărat pentru a-şi salva economia, cât pentru a evita contribuţia la noi bailout-uri. În prezent, expunerea Germaniei este de 500 de miliarde de euro. Putem presupune că aceasta ar fi limita superioară a contribuţiilor germane în susţinerea datoriilor suverane.
Reînvierea mărcii germane ar fi un proces complicat şi imperfect, cu daune colaterale pentru sectorul financiar german. Băncile germane deţin datorii ale ţărilor PIIGS destul de substanţiale cât o eventuală renunţare la euro să provoace default-ul acestora. Practic, ieşirea Germaniei din zona euro ar atrage după sine desfiinţarea monedei unice.
Apoi, la cealaltă extremă, ieşirea Greciei din zona euro. Principalul argument ţine de politica monetară care, dacă ar putea fi controlată local, ar rezolva problemele economiei greceşti. Atena ar putea tipări bani şi ar putea cumpăra datoria guvernamentală, evitând pieţele financiare.
Reintroducerea monedei (drahma) ar permite re-evaluarea acesteia şi creşterea implicită a competitivităţii exporturilor şi a reducerii datoriei publice (faţă de nivelul în euro). Cu toate că are sens în termeni economici, în realitate costurile ar fi uriaşe, în special pentru precedentul pe care l-ar fixa.
Indiferent de retorică, liderii zonei euro vor avea în curând de ales între trei opţiuni: transferuri masive de fonduri către Grecia - care vor înfuria suplimentar un electorat şi aşa nemulţumit; intrare în incapacitate de plată a Greciei - care va destabiliza pieţele şi întreg proiectul european şi o restructurare a datoriilor externe. Ultima variantă, deşi riscantă, este cea mai indicată.
Înjumătăţirea şi reeşalonarea datoriilor (până la 80% din PIB) nu va scăpa Grecia de agravarea situaţiei economice, dar acel nivel de îndatorare este sustenabil. În plus, va aduce cu sine controale suplimentare de la Bruxelles, transformând zona euro într-un club politic mult mai bine integrat.
Banca Centrală Europeană a rezistat dorinţelor germane de a aplicare a acestei strategii, invocând posibilele efecte negative asupra Italiei şi Spaniei ca urmare a unui default parţial al Greciei. Majoritatea analiştilor economici susţin acest plan de acţiune ca unic mod de salvare. Pe termen lung, singura soluţie sustenabilă pentru Grecia este creşterea competitivităţii exporturilor sale, prin ajustarea salariilor la productivitatea reală a economiei.
Un alt risc important, pe termen mediu şi lung, este cel al pierderii încrederii populaţiei în întreaga clasă politică, implicată deopotrivă în manevrele fiscale ce au dus la situaţia actuală a Greciei, motiv ce permite o eventuală sosire în prim plan a unor partide de extremă stângă sau dreaptă, sau chiar a unui regim autocratic în Grecia, în special în cazul în care nemulţumirile şi ciocnirile din stradă vor continua, dacă Grecia va intra în incapacitate de plată - datorită incapacităţii de a adopta şi aplica legile sau a imposibilităţii colectării veniturilor prognozate. Eventuale tulburări majore sau prăbuşirea Guvernului şi intrarea într-un ciclu de alegeri anticipate împinge Grecia şi mai mult spre modelul argentinian.

Cât priveşte decizia strategică a României, paralela dintre situaţia economică a Greciei şi cea autohtonă este cel puţin forţată. Din punct de vedere social şi cultural, impactul crizei economice a fost mult mai vizibil pe străzile din Atena şi din cauza prezenţei organizaţiilor anarhiste (absente în România). Din perspectivă financiară, cazul României prezintă o particularitate fundamentală: neapartenţa la zona euro, dar şi căderea în spaţiul de austeritate după o creştere economică şi de venituri considerabilă după doi ani 2007-2008 importanţi, de unde capacitatea mult mai mare de absorbţie a şocului măsurilor de austeritate - în care doar inegalităţile şi creşterea numărului de săraci nu a putut fi evitat şi a iritat spiritele.
Soluţia cea mai bună pentru greci este inaccesibilă deoarece politica monetară (care i-ar fi putut salva, sau cel puţin ar fi atenuat impactul asupra populaţiei) este legiferată de către Banca Centrală Europeană. Instrumentele monetare specifice unei bănci naţionale sunt deci inaccesibile Greciei (tipărirea de bancnote, scăderea cursului valutar, mecanisme de tip quantitative easing - cumpărarea de către Bancă a titlurilor de stat).

Tendinţe de evoluţie
Ne aflăm în faţa celei mai dramatice provocări la adresa proiectului european de până în prezent. Este momentul în care devin aparente atât slăbiciunile suprastructurii (Uniunea) cât şi ale agenţilor individuali (state şi electorate). Într-un fel, putem vorbi despre un moment de sinceritate, de respectare a angajamentelor făcute în ultimii 20 de ani.
Schimbările fundamentale se vor petrece pe termen mediu în Europa - cum ar fi slăbirea parteneriatului atlantic, regionalizarea alianţelor de securitate, întărirea relaţiei bilaterale germano-ruse - sunt mult mai importante pentru viitorul zonei euro decât criza greacă. Iar Uniunea Europeană, în funcţie de alegerile pe care le va face, va opta între drumul federalizării treptate, de adâncire a gradului de integrare dintre state sau drumul invers celui parcurs până în prezent, spre dezbinare, dezagregare şi îndreptarea atenţiei actorilor europeni dinspre nivelul continental spre cel regional (o serie de paşi s-au întreprins în această direcţie prin reînvierea organizaţiilor europene regionale de securitate precum Grupul de la Visegrad).
Paradoxal, moneda euro în loc să unească statele europene ar putea ajunge să le îndepărteze. Destinul Europei, deşi strâns legat în prezent de cel al Greciei, nu trebuie să se împlinească precum în tragediile antice. Hybrisul încă poate fi evitat, iar soluţia se găseşte la Bruxelles.