De ce se mănâncă miel de Paşti? Motivul este unul extrem de important

De ce se mănâncă miel de Paşti? Motivul este unul extrem de important

Încă de la începuturile creştinismului, mielul a fost unul dintre simbolurile religioase ale noii religii, ţinute la mare cinste.

Profeţii biblici îl desemnaseră sub acest nume pe Dumnezeu întrupat în om, iar Ioan Botezătorul, spusese arătându-l pe Iisus Hristos poporului iudeu:

„Iată Mielul lui Dumnezeu”
Hristos trimis la moarte pentru mântuirea lumii a fost victima păcatelor tuturor oamenilor, simbolizat de mielul fără de păcat care se lasă sacrificat. Neputând răspândi imaginea crucii, primii creştini s-au folosit de imaginea mielului mai mult chiar decât cea a peştelui. Cu începere din secolul V după Hristos, mielul hristic din este reprezentat cu nimb, mai întâi simplu, apoi sub formă de cruce sau ca suport al începutului şi sfârşitului.

Sărbătoarea Paştilor a fost instituită chiar de Dumnezeu Tatăl prin proorocul Moise, înainte ca poporul evreu să treacă prin Marea Roşie. Sensul Paştelui în cele două mari religii este însă sensibil diferit. Căci dacă pentru evrei Paştile înseamnă sărbătorirea trecerii de la robia egipteană la libertate, pentru creştini Paştile înseamnă cea mai mare sărbătoare a acestei religii, sărbătoare care înseamnă trecerea de la moartea sufletului prin păcate, la viaţa cea veşnică prin intermediul jertfei şi învierii mântuitoare a lui Hristos, conform descopera.ro.


Paştele creştin-ortodox nu are dată calendaristică fixă deoarece se ţine după un calendar lunar, însă cade întotdeauna în a paisprezecea zi a Lunii pline după echinocţiul de primăvară.

În acest sens, sacrificiul „rupe” timpul lumesc, cotidian pentru a fixa actul sărbătorii, căci solemnizează timpul şi crează un cadru spcific contactului cu divinitatea pentru captarea binecuvântării.

În spaţiul nostru, în afara mielului tăiat de Paşti, în unele zone ale ţării este sacrificat şi un purcel de lapte, obicei straniu la prima vedere, dar care are la bază o veche credinţă cu privire la regeneararea naturii prin moartea unui simbol agrar cum este porcul. Conform valoroaselor date de teren culese de cercetătoarea Ofelia Văduva în diverse zone ale ţării, sacrificarea mielului este însoţită de un scenariu ritualizat care cuprinde stropirea ovinei cu apă sfinţită şi trasarea imaginară a unei cruci cu cuţitul deasupra capului mielului.


 În lumea satului de odinioară (cea atât de brutal distrusă de sosirea comunismului şi de tranziţia post-decembristă în egală măsură) era obligatorie purificarea rituală a celui care tăia animalul. Astfel ciobanul sau gospodarul care urma să taie miei trebuia să se spele, să se bărbierească, să se tundă, să-şi schimbe cămaşa, şi mai ales să nu aibă contacte sexuale cu trei până la şase zile înainte de ziua sacrificiului.

De fapt, în multe zone etnografice ale României, bătrânii îşi mai amintesc că pe vremuri era trasat un semn al crucii cu cuţitul pe locul de la gât unde urma să fie înjunghiat mielul. Astăzi acest obicei, mărturie atât de evidentă asupra consacrării divine a sacrificiului precum şi a suprapunerii memoriei creştine asupra unui gest păgân, a început treptat să dispară.


La nivelul anului 1987, cercetătorul Liviu Apolzan ne transmite o informaţie extrem de interesantă despre Nedeile de sat (care avea loc în prima duminică de după Paşte) de pe Platoul Luncanilor, mielul ales pentru sacrificiu era consacrat printr-o slujbă religioasă numită slujba pentru stolnice, după care era stropit cu aghiazmă.

Ce este, de fapt, prapurul de miel. Motivul pentru care trebuie pus în drobul de Paşte. REŢETĂ DROB
După tăiere, mielul era scurs de sânge şi învelit întro cunună de flori. Mielul era apoi legat de o prăjină purtată de doi bărbaţi şi oferit cu totul preotului care urma să participe la ospăţul colectiv care urma.

Acest ospăţ de Paşti care are la bază carnea de miel nu era o masă obişnuită, ci un act plin de semnificaţii sacre, de fapt consumul cărnii de miel avea repercursiuni faste pentru viaţa omului. „Cine nu mânâncă miel de Paşte, nu-i merge bine tot anul” spune o străveche zicere românească. 


 Pe vremuri, oasele mielului tăiat după ce fusese sfinţit de către preot, nu erau aruncate la gunoi sau date câinilor, ci îngropate la rădăcina unui pom tânăr, gest care preia restricţiile biblice cu privire la resturile ovinelor sacrificate de Paşti.


Nebănuitele semnificaţii ale unui act sângeros
 Deşi sacrificiul şi ofranda au sensuri profund diferite, scopul ambelor acţiuni rămâne acela de comunicare cu Divinitatea. Întrucât omul profan nu poate comunica cu Divinul decât printr-un intermediar (victima sacrificată sau ofranda), o mare valoare spirituală este acordată naturii victimei ce urmează a fi ucisă. Acest mecanism este deosebit de evident mai ales în cazul alegerii mieilor cei puri şi nevinovaţi drept victime.


Deosebit de interesantă este şi concluzia lui Mircea Eliade faţă de originea mitologică a actului sacrificial în civilizaţia arhaică românească. Marele istoric şi cercetător afirmă că jertfirea unei fiinţe vii este necesară pentru desăvârşirea oricărei creaţii, căci nimic statornic nu se poate ridica şi asigura decât printr-un sacrificiu.

⇒ Dacă ţi-a plăcut articolul, urmăreşte ZCJ.RO pe FACEBOOK

loading...
Loading...
Etichete
Comenteaza