A fost un eveniment petrecut la data de 8 noiembrie 1918 pe moșia baronului János Urmánczy, în zona comunei Beliș din districtul Huedin al comitatului Cluj.
În cursul acestuia, între 41 și 50 de civili – în majoritate de etnie română – au fost uciși de către o unitate de militari înarmați aflată sub comanda căpitanului k.u.k. Antoniu Dietrich. Această unitate a fost formată cu aprobarea ministrului de război al Ungariei, fără ca acesta însă să cunoască scopul ei real, la inițiativa și cu sprijinul deputatului Nándor Urmánczy. Militarii unității i-au împușcat pe locuitorii din zonă în virtutea stării de asediu, deși aceasta nu fusese proclamată.
Punctul de pornire al acestui eveniment l-a reprezentat devastarea exploatării locale forestiere Urmánczy, sub imperiul situației revoluționare, de către prizonieri de război ai armatei austro-ungare care lucrau la întreprinderea forestieră locală. Ca efect, fratele proprietarului a însărcinat detașamentul trimis la Beliș să restabilească ordinea pe plan local și să-i pedepsească pe locuitorii zonei, considerați în mod eronat ca fiind principalii vinovați. O parte dintre trupurile victimelor au fost arse din dispoziția ofițerului comandant al detașamentului pe jăratecul rămas de la o clădire căreia i se dăduse foc. În cele două zile care au urmat detașamentul Dietrich a făcut incursiuni în comunele învecinate, iar în restul perioadei de aproximativ două săptămâni în care a mai rămas în zonă a continuat cu alte acțiuni de forță pe plan local.
Printre autorii principali ai celor întâmplate s-au aflat și locotenentul Cseresznyĕs de la jandarmeria locală din Huedin, precum și directorul întreprinderii forestiere din Beliș, Francisc Biró. Primul dintre aceștia a sprijinit în mod activ acțiunile detașamentului militar, iar ultimul s-a implicat atât în aducerea detașamentului, cât și în conducerea unor membri ai gărzilor naționale maghiare locale care au contribuit la masacru.
Anchetatorii, istoricii și analiștii care au studiat evenimentul nu au ajuns la un consens referitor la numărul de civili morți în urma evenimentelor petrecute. Doar 41 de victime au fost precis identificate, estimările ulterioare indicând cifra de circa 50 de decedați.
Impactul masacrului a fost semnificativ, în sens negativ, asupra tratativelor care se desfășurau în acel moment la Arad între Consiliul Național Român Central și Oszkár Jászi, venit în calitate de ministru al naționalităților din noul stat ungar pentru a negocia menținerea Transilvaniei în cadrul frontierelor ungare. Cazul respectiv a constituit astfel unul dintre motivele pentru care acestea au eșuat.
Context - În toamna și iarna anului 1918 au avut loc evenimente violente în Transilvania și Banat pe fondul prăbușirii fronturilor, al lipsurilor de tot felul cu care era asociat războiul, al nemulțumirilor și al frustrărilor existente, al dezagregării monarhiei și armatei austro-ungare, precum și al gripei spaniole, evenimente pe care memoria colectivă le-a catalogat drept revoluție. În prima fază manifestările populare, care au început în luna octombrie și au continuat pe tot parcursul lunii noiembrie, s-au desfășurat pe fondul vidului de putere determinat de disoluția structurii de stat austro-ungare și au fost caracterizate de violență, anarhie, jafuri și crime.
Odată cu izbucnirea revoluției, revenirea soldaților abrutizați și radicalizați de pe front a condus la manifestări revoluționare violente, specifice violenței populare tradiționale. Datorită fenomenului de contagiune mentală, evenimentele petrecute s-au desfășurat destul de asemănător de la o regiune sau localitate la alta. Scenariul a fost asemănător, fiind vorba în esență despre un conflict al populației cu autoritățile locale și cu toți îmbogățiții satelor, de la moșieri la țărani înstăriți. Târgurile au reprezentat, de asemenea, unele dintre principalele zone în care s-au declanșat jafurile.
Au fost astfel subiect al violenței simbolurile imperiale, bunurile rechiziționate pentru armată – care au fost recuperate, depozitele de alimente, precum și marile proprietăți funciare atât maghiare, cât și românești, împreună cu conacele aflate pe acestea. Victimele au fost reprezentate în primul rând de notari (și în unele cazuri de învățători, ambele categorii profesionale fiind anterior implicate în derularea procedurilor de rechiziție), de jandarmi și de mari proprietari.
Atacarea conacelor și moșiilor nobiliare a fost asociată cu jefuirea și devastarea acestora, precum și cu umilirea publică a proprietarilor de către populația revoltată. Comportamentul violent al populației a convers spre zona unei haiducii moderne, autojustificate atât prin penuria alimentară din satele românești, cât și prin sentimentul forțării unui timp al echității sociale. Atacurile, devastările, jafurile și crimele au fost însoțite de distrugerea actelor de arhivă și de instalarea în primul rând al acțiunilor respective a unor elemente oportuniste de la marginea societății, precum și uneori de practici impregnate de nesiguranță și superstiție, care aminteau de perioada medievală.
Puseul de violența populară a început să se atenueze la începutul lunii noiembrie 1918 și a fost stopat odată cu apariția Consiliilor Naționale românești. Acestea au înlocuit sau și-au subordonat vechea organizare politică, în calitate de adevărate organe ale puterii de stat, și și-au adus contribuția la bunul mers al vieții, la aprovizionarea populației, la asigurarea comunicațiilor, a siguranței publice și a bunurilor cetățenilor.
Guvernul Ungariei a recunoscut tragedia. Acest episod a provocat teama oficialităților de la Budapesta față de consecințele care urmau să aibă impact atât asupra imaginii externe, cât și asupra tratativelor de la Arad. De altfel, după eșuarea negocierilor, Consiliul Național Maghiar de la Cluj a considerat la acel moment că incidentele tragice de la Beliș au contribuit în mod hotărâtor la eșecul tratativelor.
Conform istoricului Olivér Fráter, interpretarea evenimentelor de la Beliș din noiembrie 1918 trebuie făcută totuși prin prisma faptului că a existat un interes artificial al presei occidentale pentru acest eveniment, interes legat de urmărirea unor ținte politice. Pe de altă parte, ar trebui ținut cont că, în timpul negocierilor de la Arad, Consiliul Național Român Central a utilizat tactici de întârziere pentru a beneficia de efectele politicii faptului împlinit, situația negocierilor fiind cu mult depășită în acest context de actualitatea militară și politică. De asemenea, acest consiliu a fost interesat să facă tot posibilul pentru a legitima prezența trupelor române în Transilvania, prezență pe care a încercat să o facă acceptabilă, evidențiind calitatea armatei române de factor de restabilire a ordinii și a siguranței publice.
În anul 1920 a fost înălțat la Beliș un prim monument în amintirea victimelor masacrului, căruia în anul 1923, ca urmare a eforturilor ASTREI,[66] i s-a adăugat o troiță de lemn ridicată pe locul unde au ars trupurile celor uciși. Anual au avut loc comemorări pe plan local, până la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În anul 1938 învățătorul I. Coroiu din Beliș a avut inițiativa ridicării unui nou monument. Pentru aceasta, el a solicitat fonduri din partea Ligii Antirevizioniste Române prin intermediul lui Aurel Gociman, care era la acel moment secretar general al Comitetului Regional al societății respective.
Ridicarea barajului Fântânele pe cursul Someșului Cald a determinat în anii 1970 mutarea amplasamentului satului Beliș din vale pe culmea muntelui. Troița a fost reconstruită astfel lângă biserică. În 1996 a fost înălțat în noul sat un alt monument dedicat celor uciși în anul 1918, care există și astăzi.
Fotografii: Al. Popa - Arhiva de imagine: Clujul și clujenii
