Foto Monument istoric al Clujului rural: Povestea Bisericii de lemn din Berindu Deal

Biserica de lemn din Berindu Deal, comuna Sânpaul, județul Cluj, are o poveste impresionantă și datează de mai bine de 250 de ani, mai exact din anul 1752.

Potrivit Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Cluj, comuna clujeană Sânpaul se mândrește cu nu mai puțin de patru monumente istorice religioase din lemn, valoroasa biserică cu hramul „Inălțarea Domnului” din Berindu fiind unul din ele.

Menționat întâia oară în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, acest sat vechi își mută în 1752 (1762 după alte surse) vatra pe un loc nou. Aici își ridică edificiul ce dăinuie și astăzi, pe un dâmb, în cimitirul satului. Pe vechea vatră rămâne un alt lăcaș de lemn, edificat în 1715, în jurul căruia se spune că exista o mică mănăstire, edificiu care va ajunge în satul alăturat, Sumurducu, la o dată care rămâne necunoscută.

Știm sigur că lăcașul păstrat în Berindu a primit pictură murală în 1841, certitudine pe care o datorăm inscripției lăsate de pictorul Simion Mărican deasupra ferestrei din colțul de sud-est al naosului: „S-au zugrăvit această sfântă biserică în zilele înalțatului împărat Ferdinand, fiind episcop al Ardealului Maria Sa Ioan Lemeni și protopop al acestei dieceze Teodor Boldim, iar preot local Pop Ananie și s-au zugrăvit prin cheltuiala satului, prin mâinile lui Marican Simion din cinstita varmeghie a Dăbâcii, 21 iunie 1841”. Este inclus pe Lista Monumentelor Istorice cu codul CJ-II-m-B-07530 și a servit ca lăcaș de rugăciune până în perioada interbelică.

De mici dimensiuni, biserica este construită din bârne masive de stejar, îmbinate în coadă de rândunică și cheotoare dreaptă, pe o fundație de piatră. Planimetric se compune dintr-un pronaos și naos, prelungite la răsărit cu altarul, care devine poligonal, având șapte laturi. Acoperișul unitar, mare, sub care corpul edificiului pare că se pierde, micul luminator, ce vrea să marcheze axul altarului, și absida asimetrică dau edificiului aspectul de bisericuță simplă, veche, ridicată de meșteri locali, care nu cunoșteau soluții evoluate de construcție.

Alături de monumentele din Ticu, Șard și Sumurducu, edificiul din Berindu este printre puținele exemple unde iconostasul nu este amplasat în locul îmbinării bârnelor naosului cu ale altarului, ci mai în față, spre naos, bârnele acestui spațiu continuându-se în altar. Este vorba de o etapă în evoluția planimetrică a bisericilor de lemn, când meșterii nu stăpâneau încă tehnica îmbinării în același loc a bârnelor celor trei componente: altar, iconostas și naos. Poligonul absidei este ușor asimetric, fapt evident și în interior, unde cele două uși ale iconostasului nu sunt centrate față de mijlocul naosului.

Pronaosul este tăvănit, de pe grinzile tavanului ridicându-se stâlpii turnului clopotniță, cu galerie deschisă și coif octogonal. Naosul are o boltă semicilindrică, amplă și înaltă față de dimensiunile modeste ale edificiului, marcată de un arc dublou, încheiat cu o rozetă ca și cheie de boltă. Altarul este acoperit cu triunghiuri sferice, fapt evident și afară, acoperișul având forma a trei triunghiuri ce se întâlnesc la coamă. Pe bârnele pronaosului tăvănit se ridică turnul clopotniță, care prezintă o bază pătrată, galerie parțial închisă și un coif octogonal ascuțit.

Decorul sculptat, care reunește numeroase motive simbol, este cel ce sporește considerabil valoarea acestui monument. Meșterul anonim l-a așternut cu generozitate pe ancadramentul uşii de intrare în pronaos. Similitudinile stilistice cu ancadramentul de la Vechea, ridicat cu aproximativ 25 de ani mai devreme, este un indiciu al circulației meșterilor sau a existenței aceluiași meșter care lucrează peste ani. În ambele cazuri, motivul torsadei, rozetele şi crucile se îmbină armonios, echilibrat, într-un decor menit să impresioneze de la intrare și să diferențieze biserica de o simplă construcție civilă. La aceasta contribuie și capetele bârnelor ieșite în consolă, care au fost frumos cioplite descrescător. În interior, bârnele golurilor iconostasului au profil sculptat, împreună cu bârna de la baza intrării în naos.

Pictura murală, semnată de puțin cunoscutul Simion Mărican din Dăbâca, se păstrează fragmentar, dar reușim să citim câteva teme dintr-un program iconografic clasic. În pronaos, moartea, întruchipată printr-un schelet de culoare neagră, trage de păr una din fecioarele nebune, în Pilda Fecioarelor. Pe bolta naosului, pictura s-a distrus, însă unele scene mai sunt vizibile la tâmplă (registrul Apostolilor și o Răstignire) și la peretele vestic (scena Adam, Eva și pomul cunoașterii). Nu este exclus ca lăcașul să fi primit pictură murală în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, anul 1775 păstrându-se pe ușile împărătești. Acestea îi sunt atribuite lui Nechita Zugravul, care, aflat în apropiere, primește comanda realizării acestora, împreună cu icoanele împărătești.

Pe uși s-a păstrat inscripția: „Aceasta sfânta zvere o platit Rețe Marie cu sotu sau Vasile ficorator, ca sa le fie pomana lor si la tot neamul lor. Amin 1775” deasupra căreia este înfățișată o Bunăvestire, cu personaje în figură întreagă și același fundal în romburi, care îi este caracteristic acestui cunoscut muralist și iconar. Valoroasele icoane pe lemn de secol XVIII, au fost aduse la începutul anilor `80 la Cluj-Napoca.

Edificiul nu dispune de alimentare cu curent și are nevoie de o intervenție la nivelul bazei de piatră.