Istoria se repetă. Cu consecințe cu tot!
- Scris de Sorin Rosca Stanescu
- 31 Aug 2014, 14:17
- Opinie
- Ascultă știrea
Pentru a înțelege, este suficient să facem o paralelă între ceea ce a însemnat troica celui de-al Doilea Război Mondial, alcătuită din Stalin, Roosevelt și Churchill, și nouă troică, Moscova lui Putin, Statele Unite și Uniunea Europeană.
Înainte de a se fi încheiat cel de-al Doilea Război Mondial, aliații au pierdut o mare parte din victoriile câștigate pe teatrele de luptă la masă verde. Acolo, marele câștigător a fost dictatorul comunist I. V. Stalin. Negocierile purtate la masa verde și rezultatul lor sunt cele care, până la urmă, au declanșat și Cortina de fier, și Războiul Rece, și celelalte războaie de pe mapamond, dintre care cele mai importante s-au desfășurat în Vietnam și în Coreea. Prețul înțelegerilor de la masa verde, care au învins puterea armelor, a fost sacrificarea a zeci și zeci de milioane de oameni. În Europa de Est. În Indochina. În Coreea. Și, până la urmă, chiar în Uniunea Sovietică. Astăzi, istoria se repetă.
După ce devenise evident că Germania nazistă urmă să fie învinsă de aliați, câteva întâlniri la nivel înalt au pecetluit, pentru cel puțin o jumătate de veac, soarta omenirii. Văzând în I. V. Stalin, dictatorul comunist de la Moscova, un partener extrem de important în războiul dus împotriva Germaniei naziste, liderii de la Londra și de la Washington s-au făcut că nu înțeleg natura criminală a regimului condus de tătucul popoarelor”. Acesta a fost un asasin. I. V. Stalin a ucis mai mulți oameni în afară războiului decât a ucis Germania nazistă în total. Și asta pentru un dublu scop, pentru a menține și consolida la putere un sistem criminal în interiorul Uniunii Sovietice și pentru a-și putea extinde dominația și influența în cât mai multe state ale lumii.
Dacă la masa verde Churchill și Roosevelt nu ar fi cedat, consecințele nefaste ale Imperiului Sovietic ar fi fost mult diminuate. Iar perioada Războiului Rece fie nu ar fi existat, fie ar fi fost mai scurtă și mai puțin costisitoare. Mai întâi Churchill a fost sedus de Stalin și realitatea este că a purtat cu acesta o corespondență secretă, fără știința lui Roosevelt, la capătul căreia, pe un șervețel de hârtie, a împărțit Europa. Cu mâna și creionul tătucului. Așa și nu altfel a fost creat faimosul lagăr socialist. Așa și nu altfel România a fost oferită Moscovei, pentru o jumătate de secol, drept pradă de război. Și nu numai.
La rândul său, Roosevelt, sleit de propria boală, a făcut și el înțelegeri secrete cu Stalin, peste capul lui Churchill. Așa cum rezultă din corespondența desecretizată de câțiva ani, existența în faimoasa Cameră a Hărților de la Washington, vicleanul Stalin le-a tras victoria de sub picioare celorlalți doi lideri ai lumii. Și asta, uluitor, s-a întâmplat în condițiile în care Statele Unite, în timpul și capătul celui de-al Doilea Război Mondial, erau de departe cea mai mare putere a lumii. Cu un potențial de zeci de ori mai mare decât cel al Uniunii Sovietice.
Chiar și Războiul Rece a fost, până la urmă, o succesiune de concesii extrem de grave, făcute de democrațiile occidentale dictatorului de la Kremlin, precum și succesorilor acestuia. În cele din urmă, sistemul comunist a făcut implozie. Pur și simplu s-a prăbușit economic. Singura intervenție cu adevărat relevantă și cu adevărat benefică a democrațiilor occidentale a fost menținerea unei curse accelerate a înarmărilor, la care economiile comuniste nu au mai rezistat.
La sfârșitul secolului trecut, atunci când Cortina de fier s-a prăbușit, mulți oameni lucizi au avertizat omenirea că istoria încă nu s-a schimbat. Cursul ei își luase doar o pauză. Și ce urma? M-am numărat și eu, un modest analist dintr-o țară victimă nu numai a regimului comunist, ci și a combinațiilor cinice făcute de politicienii lumii înainte să mă nasc, printre cei care au atras atenția că Imperiul Rus nu dispare odată cu implozia Uniunii Sovietice. Că acest imperiu este de tip pulsatoriu.
Puterea lui, bazată mereu și mereu pe absolutism, pe dictatură, pe forță armată în plan extern și pe forța securității în plan intern, se restrânge, după împrejurări, sau expandează. Dar cu toți sovietologii și kremlinologii de la Washington și din celelalte capitale occidentale a mulți dintre ei, culmea, educați chiar în lagărul socialist, din nou, Occidentul a fost orb. Și astfel Rusia postsovietică a renăscut din aparentă ei cenușă, iar Putin joacă, de mai mulți ani, un triplu rol.
În țară, strânge rândurile, strângând șurubul, retehnologizând și reînarmând agresiva armată a Federației Ruse, iar în raport cu celalalte state ale lumii îndeplinește un rol dublu. Este partener al NATO, este partener al UE, este garant în Consiliul de Securitate al păcii în lume, dar, în același timp, creează și menține focare de război, atât pe teritoriul fostei Uniuni Sovietice, cât și în alte state ale lumii și înarmează și sprijină, în mod agresiv, orice formațiune, în oricare parte a planetei, gata să lovesca în democrațiile și în modul de viață occidental.
Zile trecute s-a întâmplat un fapt de o gravitate excepțională și nemaiîntâlnit în ultimele decenii. Un stat al lumii, respectiv Federația Rusă, prin vocea cea mai autorizată, președintele acesteia, a amenințat puterile occidentale cu forța sa nucleară. Practic, Vladimir Putin a șantajat Statele Unite și Uniunea Europeană că, în eventualitatea în care se gândesc să riposteze în fața agresiunii declanșate în Ucraina, este gata să utilizeze forța nucleară.
Unde ne găsim? Exact în punctul desenat pe un șervețel, într-o discuție rămasă mult timp secretă, purtată între Stalin și Churchill. O împărțire a lumii făcută pe sub masă. Bazată pe ezitările Occidentului și, parțial, pe duplicitatea, pragmatismul și cinismul acestor state.
Vladimir Putin nu ar fi îndrăznit niciodată să declanșeze ceea ce a declanșat în Ucraina. Să anexeze o parte a unui stat suveran. Să încalce acordurile de pace semnate, la capătul războiului, de toate marile puteri. Să trimită într-un stat suveran, care și-a manifestat intenția de a face parte din Uniunea Europeană, militari fără uniformă, apoi chiar militari cu uniformă, tehnică de luptă și personal specializat, în scopul declanșării unui război civil.
Să hărțuiască, la frontieră, un stat suveran, cu intenția de a declanșa un război în toată regula, de a-l ocupa și de a anexa alte câteva regiuni ale acestuia. Provocările lui Vladimir Putin au fost, în mod inteligent, gradate. Ca la un joc de șah. În care Moscova analizează multe scenarii și anticipează numeroase mișcări.
Iar pe măsură ce Uniunea Europeană se bâlbâie din ce în ce mai mult, pe măsură ce ea ezită și își arată nu numai slăbiciunile, ci și duplicitatea, iar Statele Unite se simt din ce în ce mai incapabile să-și impună voința, nici ea suficient de fermă, Moscova face alți și alți pași de tip agresiv. Dacă merge, merge. Ne îndreptăm cu pași repezi spre o nouă capcană de genul celei care a declanșat, până la urmă, Războiul Rece, o afacere din care, mult timp, Moscova a fost singurul câștigător.
Ce vrea România? În niciun caz un război nimicitor, nici măcar civil, la granițele ei. Dar dacă vrea stabilitate și protecție reală în față agresiunii Federației Ruse, ea are datoria, în primul rând, să aleagă. Între bâlbâiala, lipsa de voința și duplicitatea Uniunii Europene și fermitatea, ceva mai energică, a Washingtonului. Exercitându-și rolul de partener strategic al Statelor Unite, România are datoria să solicite o angajare din ce în ce mai sinceră și mai completă a Uniunii Europene, pentru a stopa expansionismul Federației Ruse.
În final, un duș rece pentru toți cei care se amețesc în iluzia că faimosul articol 5 al Tratatului NATO ne-ar putea salva în cazul unei agresiuni rusești. Articolul prevede ca, în cazul în care un stat membru este atacat, NATO să riposteze. Dacă citim cu atenție istoria, vom vedea cât de multiple sunt interpretările și definițiile unui act de agresiune. Dar să admitem că, într-o asemenea eventualitate, celelalte state NATO nu ar juca duplicitar. Și că nu ar avea ezitări. Și că ar activa imediat, în toată plenitudinea lui, articolul 5.
Ei bine, în această situație, NATO ar riposta. Dar mult timp după ce tăvălugul rusesc va călca România în picioare. Tocmai aceasta este rațiunea pentru care cred că merită să încercăm, într-un moment de cumpănă a istorie, cum este cel prezent, să fim uniți, să fim hotărâți, să construim politici coerente și îndrăznețe. Să fim patrioți!
