Lipsă de viziune, management prost

Lipsă de viziune, management prost
Mă întreb, în termeni rezonabili, dacă lansarea unui proiect european prin care se finanțează formarea viitorilor jurnaliști este un subiect de interes pentru jurnaliștii clujeni și, de asemenea, dacă este un subiect de interes pentru public. Ca parte interesată în lansarea și implementarea unui asemenea proiect, eu voi spune că da, subiectul interesează atât managerii din presa clujeană, cât și publicul. Ca parte la fel de interesată, mass-media clujeană, în cea mai mare parte, a spus nu, în numele ei și al publicului clujean.

Nu este o excepție, datorată, în mod special, vanității, invidiei sau suficienței. În aceste zile au fost lansate alte proiecte, din alte domenii decât jurnalismul, care nu au beneficiat de nici cea mai mică atenție, chiar dacă în joc se află însumate milioane de euro, bani europeni nerambursabili pentru care cineva trudește pe rupte, și mii de beneficiari. Așadar, nu-i o întâmplare, ci e vorba de o atitudine, de un nărav sau de o lipsă de viziune flagrantă. Iată o mică demonstrație: lumea universitară clujeană măsoară un număr de cadre didactice la limita a zece mii și un număr de studenți la limită a o sută de mii. Cum reușește strălucita noastră presă să navigheze, să facă slalom, astfel încât să nu nimerească și să nu adune un public care să depăseașcă câteva meschine mii, fie ele exemplare tipărite, fie amărâte, chinuite și tabloide click-uri? Pentru cine se scrie, pentru cine se lucrează?

Am să demonstrez șefilor din presa clujeană de ce ar fi trebuit să fie reprezentați (sau prezenți) la lansarea proiectului „Practică pentru un loc de muncă în mass-media", un proiect de tip POSDRU, al UBB Cluj și FSPAC, implementat prin Departamentul de Jurnalism și dedicat formării studenților jurnaliști. Demonstrația este pe gratis, ca și cocktailul ce a urmat evenimentului. Pe vremuri, nu era o rușine pentru jurnaliști să fie săraci. Niciodată nu este o rușine să fii sărac, rușine este nu să faci nimic ca să nu mai fii. Pentru oricine, jurnalismul este o meserie grea, intensă, solicitantă și care uzează repede. Nimeni nu poate să spună, șef sau patron de media, că o redacție, oricât de minusculă, nu trebuie împrospătată în continuu, că nu e nevoie mereu de oameni noi, de reporteri tineri, energici, activi, care să alerge pe teren, să se facă văzuți și cunoscuți, să se afirme. Este unul dintre motoarele principale ale domeniului, dacă este folosit cu chibzuință. Cine nu vede sau nu recunoaște asta este mort din start. Jurnaliștii cu oarecare experiență fie avansează, fie se mută, fie se blazează, fie ies din sistem. De unde și cum își iau sângele proapăt de care inevitabil, repet, e nevoie? Unii pur și simplu, n-o fac. O lălăie, cu zăhărelul sau cu minciunica, se fac vremelnic că măresc salariilor angajaților fideli și, cică, supraviețuiesc. Alții o fac în modul propriu. De exemplu, rulează în continuu oameni noi pe care, sub forma unei nesfârșite probe de lucru, îi folosesc la munca redacțională, îi plătesc prost sau nu-i plătesc deloc și, cică, viața merge înainte. Alții o fac într-un mod mai responsabil, dar costisitor. De exemplu, identifică prin diverse surse oameni tineri, cu potențial, îi duc în redacții, o țin și îi formează, îi învață, investind în ei, ca bază pentru viitor. Chiar dacă procedura e sănătoasă, e scumpă și nesigură. Adică baza de căutare e, de obicei, limitată (printre jurnaliști, prieteni, cunoscuți), formarea și specializarea pot fi îndelungate, recomandările să nu fie cele potrivite. În plus, și fidelizarea ar putea crea probleme. De aceea e nevoie de un mecanism funcțional, eficient, relativ ieftin și accesibil de înnoire și împrospătare a personalului redacțional.

Ghici ciupercă ce-i? De ce sau de ce nu redacțiile nu și-ar începe căutarea oamenilor doriți în facultățile de jurnalism? Căci, o spun sigur, unii n-o fac deloc. Ba, dimpoptrivă, se refesc ca dracu de tămâie! Iată avantajele: bază de căutare este una largă, diversificată, concentrată, căutarea poate fi scurtată, punctul de pornire/formare este clar mai ridicat, se pot identifica vocații, aptitudini, prespecializări sau chiar direct specializări încă de pe băncile școlii. În aceste condiții, întregul proces de recrutare și formare este mai scurt, mai eficient și mai ieftin. Asta în mod obișnuit. Dar proiectul amintit (Practică pentru un loc de muncă în mas-media), lansat marți, și-a propus să facă mai mult, în mod consacrat: nu doar să identifice și să recomade, ci, respectând regulile și procedurile POSDRU de finanțare, să facă formarea profesională amintită, în instituții de presă partenere, cu asistență calificată (tutori și experți de practică), într-un timp determinat și asigurând stimulentele materiale și morale necesare, atât formatorilor, cât și studenților. Mai clar, preluând efortul financiar de formare și de aclimatizare pe care, în mod normal, îl suportă instituția media, angajatorul. Iar beneficiarii proiectului, de reținut, vor fi nu doar partenerii efectivi din proiect (inevitabil, puțini), ci toată presa, ce va avea criterii, repere și bază de selecție și de angajare drintre membrii grupului țintă, nu puțini. Dacă nu știți, întrebați, dacă nu credeți, cercetați. Noi vă așteptăm cu brațele deschise.

Poate că asta a înțeles mai bine decât alții Remus Florescu, președintele APPC, prezent la lansare. Poate că asta nu au înțeles toți cei care au fost invitați și, spre rușinea lor, nu au fost. Dumnezeu te ajută, se spune, dar nu-ți bagă în traistă!

Comenteaza