Am scăpat de Ponta. Ce urmează?

Lucru acceptat de toată lumea, solicitarea demisiei tripletei Ponta-Oprea-Piedone de zecile de mii de români ieşiţi în stradă marţi seara, a transmis, în subsidiar, revolta populaţiei faţă de sistem, faţă de întreaga clasă politică. Din acest punct de vedere, scenariul care s-ar mula cel mai bine pe solicitările „străzii", ar fi cel care ar oferi, din nou, românilor posibilitatea de a-şi alege singuri guvernanţii, eventual aducând la cârma ţării o nouă formaţiune politică mai curată, mai onestă, mai patrioată, eventual generată chiar în stradă, adică declanşarea alegerilor anticipate. Din păcate, acesta este scenariul cu cel mai redus nivel de probabilitate, tinzând spre zero.

Potrivit Constituţiei, alegeri anticipate (care se traduc prin încheierea prematură a actualei legislaturi şi începerea unui nou ciclu parlamentar de patru ani) pot fi declanşate doar ulterior dizolvării parlamentului. Aceeaşi Lege Fundamentală prevede o singură procedură prin care parlamentul poate fi dizolvat. „După consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, preşedintele României poate să dizolve parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură", spune al. (1) al art. 89 din Constituţie. Cu alte cuvinte, pentru a se ajunge la alegeri anticipate, parlamentul ar trebui să trântească cel puţin două propuneri de premier venite din partea preşedintelui Iohannis.

Prin vocile liderilor lor, liberalii au spus că vor anticipate, în vreme ce social-democraţii au transmis că sunt împotrivă. Pentru a obţine dizolvarea parlamentului şi, deci alegeri anticipate, liberalii vor avea, pentru început, o misiune practic imposibilă: să convingă jumătate plus unu dintre parlamentari, adică 274 de aleşi că le vor avea rezervate locuri eligibile pe listele PNL la scrutinul anticipat, pentru a renunţa la ultimul an rămas din actualul mandat, votând împotriva a două propuneri consecutive de premieri. În condiţiile noii legi electorale, 274 ar însemna 62,56% din numărul total de mandate ale viitorului legislativ. Prin urmare, o asemenea promisiune nu va putea fi făcută, atâta vreme cât nu există nici un sondaj de opinie care să ducă PNL mai sus de zona 30-35% intenţie de vot.

Presupunând, totuşi, că liberalii ar convinge, într-o formă sau alta, 274 de parlamentari să renunţe la ultimul an din mandat, vor mai trebui să găsească două persoane dispuse să joace rolul de premier bun de respins în parlament, plus alt număr de persoane care să accepte să-şi pună numele pe două liste de cabinete care vor exista doar pe hârtie. Nu în ultimul rând, ar mai trebui ca şi preşedintele Klaus Iohannis să accepte şi să-şi asume public participarea la jocul de-a uite premierul nu-i premierul. Una peste alta vorbim de o sumă de condiţii aproape imposibil de îndeplinit concomitent. În plus, momentul actual nu ar fi tocmai cel mai propice pentru declanşarea alegerilor anticipate, care nu s-ar putea organiza mai devreme de luna ianuarie, ceea ce ar putea duce la situaţia fără precedent în care Legea Bugetului Naţional pentru anul 2016 să fie adoptată abia prin primăvara anului viitor.

Oamenii din stradă au strigat „Demisia!" şi în faţa Palatului Parlamentului. Deşi pare mai fantasmagorică, haideţi să vedem ce s-ar întâmpla în ipoteza în care ar demisiona toţi parlamentarii. Legea spune foarte clar ce s-ar întâmpla în această situaţie: parlamentul n-ar fi considerat dizolvat ci doar mandatele de parlamentari vacantate, caz în care vor trebui organizate alegeri parţiale pentru ocuparea lor pentru ultimul an al actualei legislaturi şi, fiind vorba de legislatura în care parlamentul a fost ales prin vot uninominal, mandatele vacantate vor trebui ocupate potrivit aceleiaşi legi.

Practic, o demisie a tuturor parlamentarilor a obliga guvernul să organizeze alegeri parţiale pe sistemul uninominal vechi în toată ţara, în urma cărora ar rezulta o nouă componenţă a legislativului, care va exista până în toamna viitoare când vor avea loc alegerile la termen, potrivit noii legi electorale, prin scrutin pe listă. Practic, o ipotetică demisie a tuturor parlamentarilor ar face ca în 2016 să ne alegem de două ori parlamentul, mai întâi prin vot uninominal, pentru ca peste câteva luni să-l înlocuim cu un nou legislativ ales prin scrutin proporţional.

O a treia variantă care ar putea oferi o oarecare satisfacţie celor dezolaţi de actuala clasă politică ar fi înlocuirea guvernului demisionar cu un cabinet alcătuit exclusiv din oameni fără carnet de partid, aşa-numniţii tehnocraţi. În România încă n-am avut o asemenea experienţă. Am avut doar doi premieri aşa-zis tehnocraţi, Theodor Stolojan şi Mugur Isărescu, ambii conducând guverne numite „de uniune naţională", cu miniştri aparţinând cam tuturor formaţiunilor parlamentare.

Un ipotetic guvern format exclusiv din tehnocraţi ar avea o uriaşă problemă: deşi ar putea fi instalat prin consens politic, în funcţionare se va lovi inevitabil de un parlament ostil, în condiţiile în care, mai cu seamă într-un an dublu electoral, orice partid care nu face parte din guvern încearcă să acumuleze cât mai mult capital electoral făcând opoziţie, contestând tot ce face guvernul şi spunând că, dacă poporul îi va da lui guvernarea, va face mult mai bine. Prin urmare, nici aceasta nu este o soluţie viabilă. De altfel, liderul PSD Liviu Dragnea a afirmat deja că social-democraţii nu vor vota un guvern din care nu vor face parte.

Prin urmare, nu mai rămâne decât să vedem ce majorităţi s-ar putea forma în parlament pentru a genera un nou executiv. Potrivit semnalelor mai mult sau mai puţin explicite venite dinspre PSD şi PNL, UNPR a devenit un partid complet nefrecventabil, mai ales datorită tandemului Oprea-Piedone. Numai că aritmetica parlamentară spune că singura majoritate care se poate forma fără UNPR este PSD-PNL. Culmea este că un asemenea scenariu nu pare deloc nerealist, cei doi mari adversari politici putând acoperi o asemenea aparentă colaborare împotriva naturii sub genericul unui guvern de uniune naţională, în care, eventual, ar mai coopta câte un reprezentant şi de la celelalte forţe politice din parlament, acceptând un premier neutru politic, un aşa-zis tehnocrat.

Ar mai rămâne varianta unui guvern minoritar, numai că, în acest caz PSD ar ieşi din calcul, pentru că, dacă ar fi să meargă pe soluţia unui cabinet fără susţinere majoritară, Iohannis n-ar avea de ce să aleagă PSD în locul PNL. În această situaţie am putea avea un cabinet PNL-UDMR-PSRo-Minorităţi, la care nu ar fi exclus să participe şi PMP, cabinet care, în timp, şi-ar putea chiar construi o majoritate prin recuperarea dezertorilor şi racolări de la ALDE, UNPR şi, de ce nu, PSD.