1990 vs 2018. Cum am trăit „Piaţa Universităţii de Cluj”

Au trecut aproape 30 de ani de atunci şi, fatalmente, majoritatea amintirilor s-au estompat. Dar replica clujeană a fenomenului „Piaţa Universităţii” a rămas în memoria mea afectivă drept ultimul episod de romantism civic. Au fost ultimele zile în care am mai crezut că, vorbind oamenilor de la o portavoce, în piaţă, chiar poţi schimba lucrurile.

Sigur, piaţa Libertăţii (între timp, unul care, mai mult ca sigur, nu iubea libertatea, dar se dădea mare patriot, pe numele lui Gheorghe Funar, i-a schimbat numele în piaţa Unirii) din primăvara lui 1990 nu poate fi comparată cu piaţa Universităţii din capitală, nici ca amploare şi nici, din fericire, ca final. Dar, categoric, spiritul era acelaşi.

CITEŞTE ŞI Golaniada 2.0, după o săptămână. Cine sunt cei mai "rezistenţi" protestatari

Totul a început cu mâna de oameni care, mânaţi de forţele de ordine pe celălalt mal al Someşului, s-au încăpăţânat să huiduie un miting electoral ţinut de Ion Iliescu – aflat în campanie electorală pentru primele alegeri prezidenţiale din  istoria României – pe platoul din faţa Sălii Sporturilor. Conduşi de regretatul profesor de istorie, liberalul Ioan Deac, aceştia s-au dus, ulterior, în piaţa Libertăţii, unde şi-au continuat protestele, cu scopul declarat de a încerca să creeze o variantă clujeană la ceea ce se întâmpla deja în piaţa Universităţii din Bucureşti.

Nu m-am aflat printre ei. Am descoperit şi m-am implicat abia ulterior în „Piaţa Universităţii de Cluj”. Am ajuns chiar unul dintre vorbitori. Ţin minte că pentru discursuri foloseam două portavoci portocalii aduse de Deac de la PNL. Nu-mi amintesc multe nume dintre cei care au cuvântat din faţa statuii lui Matei Corvin, dar nu-i pot uita pe regretaţii Doina Cornea (care făcea naveta între piaţa Libertăţii din Cluj şi piaţa Universităţii din Bucureşti), preotul Matei Boilă sau Călin Nemeş. În unele seri ni se alătura un grup de studenţi la teologie, care intonau cântece religioase şi rosteau, în genunchi, alături de toţi cei prezenţi, Tatăl Nostru.

Ironic, eram numiţi Cenaclul Flacăra, pentru că se spuneau poezii, se cânta. Da, unii dintre cei care, alături de Călin Nemeş, făcusem parte din fostul cenaclu Observator mai „derapam” şi în moment artistice. Cineva adusese, la un moment dat, un casetofon şi o boxă şi ascultam înregistrări cu discursurile sau Imnul Golanilor din piaţa Universităţii.

Ne confecţionasem, din carton, insigne de golani. Ţin minte că pe a mea scria „golan destabilizator” şi o purtam cu mândrie inclusiv la cursuri, la facultate. În fapt majoritatea participanţilor veneam în piaţă abia dupa ce ieşeam de al serviciu sau de la cursuri. Nu se stătea non-stop, în corturi, ca la Bucureşti. Poate erau 6-7 care stăteau şi peste noapte, mai mult ca să păzească bannerele anticomuniste întinse peste soclul statuii lui Matei Corvin.

Nu venea multă lume, în momentele de vârf, după-amiaza, spre seară, abia se umplea platoul din faţa statuii, două, trei sute de oameni. Dar, cum spuneam, atmosfera era senzaţională, chiar credeam că putem schimba lucrurile.

Nu ştiu cum s-a încheiat „Piaţa Universităţii de Cluj”, pentru că, în momentul în care s-a aflat că Iliescu fusese ales preşedinte cu peste 80% din voturi, am depus armele. Dacă la un moment dat, mai ales la sugestia vechiului meu prieten arizonist, Ioan Deac, cochetam cu ideea de a mă înscrie în PNL, în acel moment mi-a murit definitiv orice urmă de militantism politic. Simţeam că îmi răceam gura de pomană.

Aceeaşi senzaţie de greaţă aproape organică, de inutilitate a luptei cu cei „proşti da` mulţi” mă blochează de aproape un an să mai scriu ceva despre politică.