Noua lege a finanţării partidelor, revoluţie sau cacealma?

Trei sunt articolele noi sau modificate care produc schimbări esenţiale. Primul şi cel mai important dintre toate este noul articol 38¹, care, în esenţă, spune că, în termen de 90 de zile de la data alegerilor, Autoritatea Electorală Permanentă (AEP) rambursează competitorilor electorali sumele aferente cheltuirelilor de campanie. Condiţiile care trebuie îndeplinite suunt următoarele: competitorul electoral să fi obţinut un rezultat de minim 3%, să nu fi depăşit plafonul de cheltuieli impus, să nu fi utilizat alte surse de finanţare decât cele permise şi să utilizeze fondurile de campanie conform normelor impuse de aceeaşi lege. Despre toate aceste condfiţii vom vorbi puţin mai încolo.

Practic, acest articol consfinţeşte finanţarea campaniilor electorale exclusiv cu fonduri de la bugetul de stat. Dezavantajul aparent al acestui sistem ar fi că presupune o nouă împovărare a bugetului. Este doar aparent, deoarece până acum politicienii şi mai cu seamă finaţatorii lor au avut grijă întotdeauna ca sumele exorbitante vărsate în campaniile electorale să fie recuperate cu vârf şi îndesat, prin metode care în sfârşit dau de lucru procurorilor DNA, tot de la bugetul de stat, ca să nu mai vorbim de datoriile neplătite cu anii de partidele politice. Măcar de această dată, legiuitorii au impus un nivel de finanţare mai limitat din partea statului. Măsura ar avea, în schimb două avantaje majore. Primul ar fi în dispariţia finanţărilor interesate, prin intermediul cărora practic un om de afaceri cumpără mandatul unui parlamentar, primar sau consilier urmând ca acesta din urmă să-i întoarcă favoarea consistent multiplicată prin intermediul accesului la contracte gonflate cu statul. Practic candidatul ar putea împrumuta banii de campanie de la o bancă urmând a-i returna în termen de 90 zile, în momentul în care îi vor fi rambursaţi de stat.

Al doilea mare avantaj ar trebui să fie creşterea calităţii umane şi profesionale a aleşilor fie ei locali sau naţionali. Dacă ar fi de bună credinţă, după intrarea în vigoare a acestei legi, partidele politice ar trebui să elimine criteriul potenţei financiare, a capacităţii de a-şi finanţa campania, dintre criteriile de stabilire a candidaţilor, urmând ca aceştia să fie selectaţi doar pe baza valoarii umane şi profesionale şi a loialităţii faţă de partid. Din păcate clasa politică mioritică este unul dintre ultimele segmente ale societăţii care ar putea beneficia de prezumţia de bună credinţă.

Al doilea articol, ca importanţă, este articolul 29 modificat, care detaliază extrem de clar care sunt singurele tipuri de materiale de propagandă electorală permise, iar marea revoluţie apare în domeniul outdoor-ului. Practic vor dispărea banner-ele, mash-urile uriaşe, nu vom mai vedea stâlpii încărcaţi de figuri de candidaţi şi afişe electorale pe toate gardurile, blocurile şi staţiile de autobuz. De acum nu vor mai fi permise decât afişe cu dimensiuni maxime de 500/350 mm lipite doar pe panourile special amenjate în acest scop. De asemenea vor dispărea brichetele, pixurile, pungile sau găleţile electorale, competitorii electorali neputând distribui alegătorilor altceva decât tipărituri.

În acest context, al treilea articol esenţial este 23, care prevede plafoanele maxime de cheltuieli substanţial diminuate faţă de cele permise în acest moment. Astfel, un candidat de deputat sau senator nu poate cheltui în campania electorală mai mult de 60 de salarii de bază minime brute pe economie, faţă de 350 la deputaţii şi 500 la senatori cât era permis până acum. Pentru funcţia de primar al municipiului Cluj-Napoca, un candidat nu-şi va putea face o campanie electorală mai scumpă de 50 de salarii minime faţă de 2.500 de salarii minime cât era permis până acum. Astfel de reduceri spectaculoase ale sumelor permise a fi cheltuite în campania electorală apar la toate tipuri de funcţii alese. În cazul candidaţilor la funcţia de preşedinte al României, ale căror bugete de campanie nu erau limitate în nici un fel în vechea lege, în noua lege, plafonul bugetelor de campanie a fost fixat la 20.000 de salarii minime pe economie. Aceste sume ar urma să fie depuse de către candidaţi sau de mandatarii financiari în conturi bancare special create, iar banii nu pot proveni decât din donaţii de la persoane fizice, venituri proprii sau împrumuturi de la persoane fizice sau instituţii bancare. Pe lângă aceste sume, în cazul alegerilor parlamentare şi locale, în contul central partidele mai pot depune sume din fondurile proprii, obţinute în afara campaniei electorale astfel: câte zece salarii minime pentru fiecare candidat la funcţia de deputat sau senator, respectiv câte 50 de salarii minime pentru fiecare listă de candidaţi la consiliile judeţene sau Consiliul General al municipiului Bucureşti.

Până aici totul arată bine: campanii electorale mai ieftine, mai decente şi mai curate şi candidaţi mai de calitate. Numai că totul poate fi doar o lopată zdravănă de praf în ochi, aplicarea noii legi fiind pusă sub un uriaş semn de întrebare de capitolul sancţiuni. Aparent, şi aici au apărut modificări în bine faţă de vechiul text al legii, în sensul în care cuantumul amenzilor pentru nerespectarea prevederilor legii a crescut de la 5.000 - 25.000 de lei înainte la 10.000 - 50.000 de lei acum. Numai că, aşa cum până acum nimeni n-a auzit de partide sau candidaţi amendaţi pentru că n-au respectat plafonul maxim al bugetelor de campanie sau pentru alte încălcări ale reglementărilor de campanie, e puţin probabil ca cineva să audă de vreo asemenea sancţiune de acum încolo. Ca şi până acum, nimeni nu va risca să nu-i deconteze statul campania electorală alimentând contul de campanie cu mai mulţi bani decât permite legea. În continuare banii negri vor face legea, cu atât mai mult cu cât verificarea cheltuielilor de campanie a rămas doar în sarcina AEP, Curtea de Conturi fiind eliminată din noua lege. Iar, parcă pentru a se asigura că nimeni nu va trebui să respecte noile restricţii, spre deosebire de vechiul text, în noua lege parlamentarii au avut grijă să introducă un termen de prescripţie de trei ani pentru încălcările legii, astfel încât, şi în cazul puţin probabil în care vreun competitor electoral va fi prins în neregulă, va putea tergiversa liniştit trei ani prin tribunale procesul, astfel încât să scape de orice sancţiune.