Faţă în faţă cu COVID-ul la Cluj-Napoca. Aşa cum nu te aşteptai

A trecut un an de când OMS a declarat că virusul COVID-19 s-a răspândit atât de mult încât poate fi numit pandemie. Şi ai crezut că poate tu şi cu ai tăi l-ai fentat, chiar dacă Clujul e mai tot timpul înroşit pe harta COVID. Dar nu, nu a fost aşa. Stătea la pândă şi a atacat. A lovit în cine nu te aşteptai.

După ce te-ai ferit un an de COVID în fel şi chip, cu măşti şi dezinfectanţi, după ce i-ai dăscălit pe ai tăi să nu care cumva să se întâlnească fără masca de protecţie cu diverşi vecini, prieteni, cunoscuţi, etc. te sună mama într-o seară spunându-ţi că i-ar prinde bine o frecţie cu Carmol pentru că...  nu se simte prea bine. Şi atunci ai îngheţat, chiar dacă îţi duduie calodiferele. Şi o întrebi cu inima cât un purice pe mama: „Dar, ce simptome mai ai draga mea?”. Şi îţi spune că tuşeşte de ieri... Iar tu stai şi te gândeşti, dar noi am vorbit ieri şi nu mi-a spus nimic... Şi începi: „Gust, miros ai mamă? Febră?”. „Da”, spune ea. „Am gust, am miros, nu am febră şi cred că am răcit doar. Sunt cam obosită şi am nişte frisoane”.  Şi îi spui: „Acum nu pot veni mamă pentru că lucrez, fac ziarul, dar te rog să iei un paracetamol (că doar despre asta ai auzit un an de zile, că trece COVID-ul cu un paracetamol şi ai scăpat)”.

Şi din clipa asta începi să ai un singur gând. Doamne ajută să nu fie COVID! Dar apoi mama îţi spune a doua zi că e foarte obosită, iar tu ştii sigur de la alţii care au avut COVID că oboseala cronică e un semn clar că e COVID. Dar ea are gust, are miros şi parcă nu vrei să crezi că ar fi. Totuşi îi spui mamei... „Ore nu ar trebui să faci un test?”. Şi vezi primele semne ale fricii de spital, de ambulanţa cu cei echipaţi, iar mama îţi spune că nu e cazul. Că e doar o răceală. Că ea NU vrea la spital.

Şi te lupţi să o convingi pe mama că e mai sigur să se testeze, că dacă totuşi vei merge la ea şi are COVID, atunci luăm toţi, iar tu ca şi contact direct nu o mai poţi ajuta. Nici cu alimente, nici cu medicamente. Mai trece o zi şi „răceala” ei parcă nu e răceală pentru că acum tuşeşte până o dor coastele. Dar tu nu ştii exact ce şi cum, pentru că ea e singură şi îţi spune la telefon varianta ei. După o luptă de convingere de trei zile de duminică până marţi acceptă ideea testului COVID. Sună, dar ambulanţa pentru testare vine a doua zi. Şi miercuri te sună şi îţi spune că a fost testată. „Şi cum a fost?”. „Păi m-au chemat în casa scărilor şi m-au testat”. Iar ţie ţi se pare că nu ai auzit bine. „Cum mamă, adică noi nu putem veni la tine dacă ai simptome, dar pe tine te-au chemat de la etajul 3 la parter ca să te testeze într-un loc pe unde circulă tot blocul?”, iar ea răspunde „Da... Dacă mi-au spus să cobor..., am coborât”. Şi tu nu ştii dacă eşti nervos, revoltat sau dacă ţi-e milă până dincolo de ea.

Joi afli că e COVID. Şi mintea parcă refuză să te ajute să mai pui lucrurile cap la cap, dar trebuie să o faci, pentru că mamei sigur îi e şi mai frică. Vineri deja ai reţeta de la medicul de familie şi alergi prin farmacii. Apoi fuga cu mâncarea... Şi o găseşti mai curajoasă decât te aşteptai. Şi numeri zilele şi ar fi 7 de la primele simptome şi te gândeşti că poate scapă în următoarele zile şi e o formă uşoară a bolii. Dar apoi îţi aminteşti că mama are şi hipertensiune arterială şi diabet... Şi iar te ia frica şi te tot rogi să fie bine.

Sâmbătă îţi spune că e bine, dar că are puţină febră. Dar parcă scoţi tot mai greu răspunsuri de la ea. Şi îţi spune că nu a putut dormi astă noapte şi ar dormi acum. Iar tu o bombardezi cu întrebările: „Ai mâncat, ai băut apă, ai luat medicamentele?” şi o crezi când spune, „Da, mami...”

Duminică te sună sora ta şi îţi spune că nu e bine, că doar spune că e bine, dar nu e de bine. Şi mergi şi vezi la uşă pe altcineva... Parcă nu mai e mama, ci un robot debusolat, care nu mai răspunde la întrebări. O persoană confuză, care abia se ţine pe picioare şi parcă priveşte prin tine. Şi mama unde e? Gata, până aici! Sunăm la ambulanţă. Aşteptăm peste 3 ore şi ne gândim oare câţi oameni or fi stând la rând. Dar din maşină, din faţa blocului, timpul trece cumplit de greu. Şi ţi-e groaznic de frică să nu facă un AVC singură în casă cu noi, la doi paşi de ea.

Şi te rogi... Şi ajunge ambulanţa şi intrăm şi noi pe hol cu ei... Şi e de rău, şi oxigenul nu e bun şi glicemia e în tavan şi mama zace la propriu, dar nu se dă dusă la spital nici în ruptul capului. Pentru că TEAMA de SPITAL e mai mare decât TEAMA de COVID. „Mamă, te rog, noi nu avem cum să te ajutăm, medicii pot face asta...”. Şi ea, „Nu şi nu!”.

Luni te întrebi de ce ai ascultat-o. De ce nu ai luat-o cu forţa? Şi faci a doua intervenţie. O suni şi îi spui. „Mamă azi mergi la spital”. Şi suni la ambulanţă. Şi ţi se pare că oamenii amabili de ieri seară cu care ai vorbit la 112 s-au evaporat şi te ia la rost cineva... pentru că tu încerci să îi spui femeii că, DA!!!, ai intrat în casă cu două măşti ca să poţi vedea cu ochii tăi că e cazul să suni la ambulanţă şi nu e de glumă. Pentru că altfel nu o poţi ajuta pe mama ta. De data aceasta ambulanţa vine cam într-o oră. Sunt patru oameni echipaţi ca nişte cosmonauţi. Dar sunt oameni, pentru că te tratează ca pe un om, nu ca şi dispecera care vorbea cu tine aproape certându-te ... Mama nici nu mai poate păşi... se exprimă atât de greoi şi o vezi cum se stinge... şi deja parcă nu mai ştii cum să te rogi. Abia şi-a putut schimba pijamaua... oamenii au luat-o pe sus până la cărucior şi i-ai îndesat telefonul şi încărcătorul într-un buzunar ca să o poţi auzi oriunde ar ajunge... şi te întrebi unde e mama mea? Să-mi dea COVID-ul mama înapoi!!!!!!

Şi ajungi după ambulanţă la urgenţele de la Spitalul de Infecţioase, unde alte ambulanţe stau la coadă ca să îşi predea pacienţii cu COVID. Pentru că Clujul e din nou în zona roşie a COVID-ului. Un spectacol pe care l-ai văzut la ştiri şi acum îl trăieşti. Şi mama e legată de o targă... Cu o mască de oxigen şi se uită în gol. Iar tu te rogi în gând să nu plângi şi să fii tare pentru ea. „Te iubim mami, va fi bine. Să fii sigură”, dar în inima ta tremuri.

Iar „oamenii” care ţi-au adus mama cu SMURD-ul te simt şi te încurajează chiar ei. Tu îi întrebi cum rezistă... Ei spun: „Facem 24 cu 48”. „Cum??? 24 de ore în şir doar ASTA faceţi de un an?” „Da”. Atunci îţi spui ce OAMENI! Pentru că îi vezi aşa cum nu te aşteptai, îi vezi intrând în vorbă cu tine ca oamenii, fără să te repezească, încercând să îţi dea putere. Îţi explică unde vei primi informaţii. „Uite, la geamul acela. Va veni medicul după ce o consultă pe mama dvs. şi va vorbi cu dvs.” Şi aşa a fost. Acolo, la geamul cu pricina ne-au dat şi un număr de telefon unde să sunăm pentru informaţii şi ne-au luat şi nouă numerele de telefon. Ne-au cerut tratamentul mamei pentru diabet şi tensiune, au vorbit chiar cu medicul ei de familie ca să afle dozele corecte. Şi abia atunci, când ai văzut atâta profesionalism ai simţit că nu îţi mai tremură picioarele. Şi ai ajuns la poartă pentru a lăsa lucrurile personale ale mamei, acela fiind circuitul lor, iar la poartă ai dat peste un alt OM. Care a ştiut cum să îţi vorbească şi care nu te-a alungat ca pe un câine maidanez, cum ai păţit în alte vremuri la alte spitale.

Şi uite aşa ai ajuns faţă în faţă cu COVID-ul aşa cum nu te aşteptai. Pe zi ce trece mama e mai bine. Şi ai regăsit-o cu adevărat atunci când şi-a făcut primul selfie cu masca pe faţă cu postarea „Alien”, făcând haz de necaz. Şi mama îţi spune că mâncarea e atât de bunăăăă, că tot personalul e foarteeeee drăguţ, de la medici, la cei care le schimbă gunoiul. Şi o crezi. Pentru că de fiecare dată când ai sunat la acel număr, care ai fi crezut iniţial că e fără fir pentru aparţinători, a răspuns cineva care ţi-a lămurit toate întrebările, dar TOATE! Şi te întrebi în ce lume ai ajuns unde se întâmplă toate acestea? Dar îţi aminteşti că eşti la Cluj-Napoca şi că ai văzut cu ochii tăi cifrele Spitalului de Boli Infecţioase şi că da, sunt în fruntea luptei anti-COVID pentru că ştiu ce fac oamenii aceştia. Dar cifrele acelea nu spuneau şi despre oamenii de dincolo de măşti sau de profesie. Le mulţumesc din suflet, tuturor celor care au rămas oameni în spatele acelor măşti şi costume. Pe mama au trimis-o ieri la Spitalul de Recuperare. Încă pozitivă, după 19 zile de la primele simptome. Dar inima mi-a rămas în mod neaşteptat lângă cei care mi-au dat-o pe mama înapoi din ghearele COVID-ului, chiar dacă a ratat azi şi programarea la vaccinare. 

P.S. La cumpărături într-un supermarket spune sora mea zilele trecute: „Uite-l pe portarul acela amabil de la Infecţioase”. Şi te gândeşti: ce bine că nu te-ai înşelat, omenia nu poate fi mascată!!! L-ai recunoscut şi tu, chiar dacă purta mască... Cât m-aş bucura să îi pot recunoaşte cândva şi pe medicii, asistentele, infirmierele de la etajul 2, salonul 193 de la Infecţioase, secţia COVID..., chiar dacă nu i-am întâlnit niciodată, să îi recunosc, aşa, după OMENIE.