CENTENAR: Uriașul merit al memorandiștilor în realizarea Marii Uniri. ”Existența unui popor nu se discută, se afirmă”

Un grup de intelectuali, cunoscuți de istorie sub numele de memorandiști, au atras atenția Europei că drepturile românilor transilvăneni nu sunt respectate. Demersul lor i-a costat un an de închisoare, dar sacrificiul a meritat: au dus Transilvania spre momentul Marii Uniri.

În călătoria de evocare a Centenarului Marii Uniri, am parcurs, până în acest moment, etapele care au dus la transformarea spațiului locuit de români, în regiunile majore istorice (Transilvania, Moldova și Țara Românească), de la unificarea sub steagul lui Mihai Viteazul până la obținerea independenței de către tânărul stat, România.

România reunește sub același drapel, la anul 1878, după un proces care a necesitat timp, efort diplomatic, sacrificii umane, vitejie în luptă și statornicie în urmărirea scopurilor, regiunile unificate ale Moldovei, Țării Românești și Dobrogei.

În tot acest timp, în interiorul arcului carpatic populația românească transilvăneană depune eforturi pentru a găsi calea cea mai potrivită pentru a părăsi ”umbrela” habsburgică, devenită, după 1867, austro-ungară.

Ungaria a restrâns drepturile românilor

Bătrânul imperiu austriac își arată semnele de degradare, încasând înfrângeri în plan extern, dar și intern. În exterior, Imperiul Habsburgic se recunoaște înfrânt de Prusia și Italia în anul 1866. În interior, Viena se vede amenințată de Budapesta, din cauza tensiunilor acumulate în rândul etnicilor maghiari, iar cu perspectiva ruperii imperiului, austriecii acceptă dualismul austro-ungar, în anul 1867. Pentru români, în special pentru transilvăneni, este un eveniment important, deoarece Transilvania își pierde statutul special autonom pe care îl avea în vechea formă de organizare și revine ca administrare Ungariei, cea proaspăt urcată la masa imperială.

Românii protestează față de noua formă de administrare, care anula statutul autonom al Transilvaniei și creștea forța maghiarilor în Transilvania. În 1868, la 20 de ani de la revoluția de la 1848, tot la Blaj, are loc Pronunciamentul prin care românii dezaprobă noile restrângeri de drepturi ale popoarelor supuse maghiarilor.

Așadar, în timp ce dincolo de Carpați, populația românească făcea pași concreți spre unire, în Transilvania, din punct de vedere politic, lucrurile se înrăutățeau. Românii transilvăneni nu erau recunoscuți oficial ca etnie, deși erau majoritari în Transilvania, și, de asemenea, erau supuși unui proces agresiv de maghiarizare. În aceste condiții, în care situația românilor din Transilvania continua să rămână fără rezolvare și sub noua formă de administrare a Imperiului Austro-Ungar, s-a agregat o mișcare protest împotriva tratamentului la care era supusă populația românească.

Memorandum respins de Viena și Budapesta

Vorbim despre inițiativa coagulată în anul 1892, pentru obținerea drepturilor politice și culturale ale românilor transilvăneni, care a avut ca exponenți reprezentanți de înaltă calitate profesională din acea vreme (avocați, politicieni, fețe bisericești, negustori, etc.,). Aceștia sunt cunoscuți sub numele de memorandiști, pentru documentul pe care l-au elaborat (memorandum) și adresat Curții de la Viena, împăratului Franz Josef, prin care au revendicat drepturi pentru români și au denunțat tratamentul la care erau supuși de către maghiari.

Din punct de vedere politic, mișcarea a fost susținută de Partidul Național Român, care s-a înființat în anul 1881, la Sibiu. Direcția pe care a urmat-o acest partid a fost cea de plasare a politicii sale în sfera ideii de unire cu România, fiind considerată cea mai bună cale de a soluționa problema românilor transilvăneni. Această orientare a fost agreată și susținută și de Regatul României, inclusiv la nivel financiar.

Având în Partidul Național Român un vehicul de promovare politică a solicitărilor românilor transilvăneni, s-au creat premisele pentru livrarea mesajului românilor către Curtea de la Viena. Memorandumul depus la cancelaria imperială din Viena de către delegația română, formată din câteva sute de români, nu a fost acceptat de Franz Josef, care îl transmite la Budapesta. Nici aici nu este acceptat, astfel că acest memorandum este trimis la Turda, spre restituire lui Ion Rațiu.

În memorandumul înaintat Vienei, românii condamnau regimul de guvernământ inițiat odată cu stabilirea dualismului austro-ungar, care a însemnat răpirea drepturilor naționale și impunerea dominației politice a maghiarilor, deși aceștia erau minoritari în Transilvania. Românii erau împiedicați să fie reprezentați în dietă, deși sunt cea mai veche și mai numeroasă populație din Transilvania. De asemenea, este condamnată anularea manifestării oricărui element românesc, în plan politic, economic, cultural, religios, în presă și educație. Redactat de Iuliu Coroianu și Vasile Lucaciu, memorandumul a fost semnat la Sibiu, în 26 martie 1892, de către: Dr. Ioan Raţiu (președinte), Gheorghe Pop de Băseşti (vicepreședinte), Eugen Brote (vicepreședinte), Dr. Vasile Lucaciu (secretar general), Septimiu Albini (secretar), Dr. D. P. Barcianu, Dr. Teodor Mihali, Vasile Ignat, Alexandru Filip, Ludovic Ciato, Patrichie Barbu, Dr. I. Tripon, Nicolae Cristea, Gavril Manu, Dimitri Comşa, Aurel Suciu, Dr. I Nichita, Mihai Veliciu, Gavril Lazăr, Dr. Iuliu Mera, Gherasim Domide, Dr. A. Popovici, Rubin Patiţa, Iuliu Coroianu şi Vasile Raţiu.

Din cauza lipsei de reacție a autorităților austriece sau maghiare la memorandumul redactat în numele românilor din Transilvania, acesta este publicat în cotidianul ”Tribuna” din Sibiu, efectul fiind extrem de puternic la nivel mediatic. Autoritățile maghiare pun sub acuzare autorii memorandumului, trimițându-i în judecată sub acuzația de trădare și agitație pentru dezmembrarea statului maghiar.

Memorandiștii, judecați la Cluj

Procesul, care a avut loc între 25 aprilie și 25 mai 1894, a fost extrem de mediatizat în Europa la acea vreme și a avut loc la Cluj, în sala Reduta (unde în prezent se află Muzeul Etnografic al Transilvaniei, pe actuala stradă Memorandumului). Au participat, în calitate de corespondenți de presă, ziariști din Italia, Franța, România. Acest proces, devenit celebru, a permis consemnarea unei excelente pledoarii a lui Ion Rațiu, care a rămas în istorie pentru posteritate: ”Ceea ce discutam aici, domnilor, este însăși existenta poporului român. Existența unui popor nu se discută, se afirmă. De aceea nu ne dă în gând să venim înaintea d-voastră, să dovedim că avem dreptul la existență. Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în fața d-voastră; nu putem decât să acuzăm în fața lumii civilizate sistemul asupritor care tinde să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea și limba”.

Finalul procesului, în data de 27 mai 1894, a consemnat 15 condamnări la închisoare ale liderilor memorandiști, sub acuzația de trădare de patrie. La scurt timp, în 16 iunie 1894, este interzisă și activitatea Partidului Național Român. Ecourile procesului memorandiștilor români și condamnarea acestora au reverberat în Europa, manifestându-se un curent de simpatie pentru cauza lor la nivelul personalităților europene acelei perioade, precum Émile Zola, William Gladstone, Georges Clemeanceau sau Lev Tolstoi.

Ecou uriaș peste hotare

Sub presiunea opiniei publice europene, favorabile eliberării memorandiștilor, precum și datorită intervenției diplomatice a regelui Carol I al României pe lângă împăratul Franz Josef, la 15 septembrie 1895, memorandiștii sunt grațiați. Viena prefera să aibă un aliat în România, în condițiile în care Europa se afla într-o fază de reașezare a puterilor.

Consecințele mișcării memorandiste din Transilvania nu au fost imediate, dar au fost de neoprit. Românii au început să fie din ce în ce mai activi din punct de vedere politic în Transilvania și și-au trimis reprezentanți în Parlamentul de la Budapesta, pentru a le susține drepturile. În Transilvania, s-a închegat un nucleu intern favorabil unirii cu România în rândul românilor, care a avut putere să crească în intensitate și să se perpetueze până la Marea Unire din 1918. În plan extern, ecoul internațional produs de memorandiști și simpatia generată pentru cauza lor a început să dea roade în diplomația externă a României, care s-a concentrat pe argumentarea oportunității și necesității unirii tuturor românilor.

Greutatea mișcării memorandiste pentru Transilvania, în ecuația unirii cu România, a fost determinantă și a reprezentat unul dintre cei mai importanți pași realizați de către românii transilvăneni înspre apărarea dreptului la unire cu România și la afirmare națională, religioasă, culturală.