Acest text este un pamflet și trebuie tratat ca atare.

Fericirea nu se naște dintr-o femeie stinsă, fără lumină.

Într-o dimineață liniștită de toamnă, România rurală se trezește sub asediu. Nu de la ruși, nu de la inflație, ci de la bunicuțele care, vai de mine!, au îndrăznit să scoată pe trotuar două legături de ceapă și un ghem de usturoi, fără bon fiscal, fără casă de marcat, fără POS.

Trăim vremuri moderne, aproape digitale, în care „statul” e vinovat de tot: de gropi, de birocrație, de nervi, de cozi și, uneori, chiar și de vremea proastă. De parcă oamenii ar lipsi din această țară cu desăvârșire.

Liceul Special pentru Deficienți de Vedere, unitate de învățământ aflată sub autoritatea Consiliului Județean, a marcat zilele acestea 125 de ani de activitate.

Trăim într-o lume, tot mai vizibil, condusă de țăcăniți, ciudați, neadaptați, nepotriviți, întunecați la minte, în care normalul/lumina a intrat în concediu fără plată, iar nebunia/ țăcăneala a pus stăpânire pe ea. O lume a țăcăniților, unde logica e dușmanul oamenilor și bunul-simț e o teorie a conspirației absolute.

Zilele trecute am avut o discuție cu o persoană dragă. 

Manifest pentru libertatea de a spune ceea ce gândim.

În goana după material, viața a obosit. Noi, oamenii, o judecăm în fiecare zi, în fiecare secundă. Pare că nu ne mai mulțumește nimic…