România zilelor noastre trăiește într-un context condiționat de un amalgam unic de senzații, care par fără trecut, dar, mai grav, fără viitor, asemenea unei furtuni fără început și sfârșit, condiționată de replici zilnice, discursuri de ură, negarea realității, violență simbolică și o sete ciudată de „a curăța țara și națiunea“.

Astăzi eu, Alin Tișe, mă ridic împotriva… mea. M-am săturat să fiu, simultan, și victimă și călău.

În ultima vreme, am fost intens preocupat să pun pe picioare o afacere de succes, sigură, în care să nu trebuiască să știu să emit o factură sau să citesc și să înțeleg un buget. În care nici nu trebuie să am măcar un angajat. Așa cum fac acum majoritatea “valorilor” care conduc țara.

Obsesia țării, pare zilele astea: taxe, taxee, taxeee mai multe și tăieri, tăieri și iar tăieri mai mari… Zi de zi, ceas de ceas… 

Trebuie să recunosc că mă încearcă o frustrare din cauza faptului că partidul meu nu a considerat necesar măcar să-mi pună o întrebare – măcar să vadă dacă știu – despre modul în care văd eu reforma statului.

Trăim într-o țară fascinantă, cu oameni minunați. Un loc în care a apărut și există un oraș unic. Un loc unde oamenii cu caracter sunt tot mai puțini și pe cale de dispariție. Un loc al celor cu “stomac politic”, așa-zis “stomac de crocodil”!

Putem să fim credincioși sau păcătoși, agnostici sau chiar atei! Însă, orice am fi și în orice am crede, un singur lucru este clar: Hristos nu ne judecă!

Într-o țară cu urne îndurerate și partide obosite, respinse politicos, dar clar, de electorat, s-au trezit brusc cu misiunea să salveze țara.

A fost odată o lume inversată, o planetă rotundă dar guvernată de linii drepte, unde bogăția strălucea doar în ceruri, iar sărăcia se zvârcolea în praf, pe pământ.