DISTRIBUIE
Saşii. Serioşi, inventivi, harnici. Am trăit alături de ei până la vârsta de 30 de ani. Satul meu natal, apropiat de Sighişoara etala, fără să-mi dau seama, o civilizaţie care, întâlnind-o în toate celelalte sate din jur, mi s-a părut firească.
Mă refer la faptul că încă de prin 1931 şanţurile erau pavate cu piatră de râu, străzile principale aveau trotuare din dale de piatră sau cărămidă. Satul era electrificat, pe ogoare se lucra cu tractoare Lantz –Benz, cu motor în doi timpi, cumpărate de saşii mai avuţi, alţii aveau maşini de semănat cereale, o noutate pe atunci, semănatul cu mâna fiind o practică generală. Iar la moară au înlocuit roţile din lemn, instalate pe un canal de apă, cu motor diesel... Sau casele. Acestea erau construite din cărămidă arsă, cu frontonul de la stradă înălţat până la acoperiş, având pe el inscripţii în relief cu numele proprietarului, anul construcţiei şi, eventual, simboluri creştine. Casele erau legate, de-a lungul străzii, una de alta, prin porţi înalte, înzidite sus într-un cadran de cărămidă oval, astfel că formau un fel de mini-cetate ocrotitoare împotriva unor eventuale priviri indiscrete, dar şi a posibilelor furturi sau chiar atacuri hoţeşti.
Iar în ceea ce priveşte “gospodărirea” spaţiului din curte, de la stradă până spre fundul ei, erau înşirate mai multe camere, o bucătărie de vară, şopronul spaţios unde se ţineau uneltele agricole, carul sau căruţa, uneori tractorul etc. Apoi începeau şurile. Adică două şuri, cu un interval mai mare între ele. Prima era destinată adăpostului animalelor de producţie (vaci cu lapte, oi, porci, păsări), în podul ei fiind adăpostite fânurile cele mai bune. Cealaltă şură era destinată animalelor de muncă, boi, cai, cu furaje de calitatea a doua, mai mult coceni de porumb, ovăz etc.
Popor muncitor, nu -şi uita nici obiceiurile cultural-distractive. În fiecare familie, fără excepţie, exista un instrument muzical, copiii şi tinerii fiind obligaţi de comunitate să înveţe să cânte la el. Aceasta, pentru a putea înlocui în fanfara comunităţii orice pierdere prin deces sau plecare din sat. Pentru că fanfara localităţii însoţea pe ultimul drum cortegiul sătenilor în urma celor intraţi în veşnicie, până la cimitir. Dar fanfara cânta şi la balurile organizate de saşi. Aveau în acest scop o sală, “Zalul”, extrem de spaţioasă, cu scenă şi bucătărie pentru nunţi... Satul avea mai multe prăvălii, dispensar, măcelărie, farmacie. Iar şcoala germană avea etaj, şi pe acoperiş, un orologiu care anunţa, prin bătăi puternice, ora pentru atenţionarea oamenilor aflaţi pe câmp. Pentru că ora de muls sau de adăpat ori de hrănit animalele din coteţ constituia un adevărat ritual de la care nu se abăteau, pe cât era posibil. Biserica, având un turn înalt de piatră, mărturie a altor timpuri, era cea care tutela tot ceea ce privea întreaga comunitate.
Duminica sau în alte zile de sărbătoare, bărbaţii saşi se îndreptau spre biserică îmbrăcaţi în cojoace de oaie, albe, lungi şi decorate din ac. Femeile purtau pe cap un fel de pocal, din care coborau, pe spate şi umeri, panglici viu colorate, şorţurile fiind şi ele în diferite nuanţe. Cam aşa arăta satul meu până la război. Pentru că după aceea a început nebunia cu deportarea unei mari părţi de braţe de muncă - pe ţară circa 70.000 de oameni-, iar întorşi acasă, după patru ani, au constatat că nu mai au pământ şi nici case, în unele dintre ele aşezându-se alţii, în special ţiganii, încurajaţi de autorităţile comuniste...
Apoi a început nebunia colectivizării, dar în această situaţie saşii s-au descurcat, în sensul că lucrau pământul “în parte” (deseori chiar pământul care fusese al lor) şi, nemaifiind proprietari, erau scutiţi de impozite şi cote. Ceea ce, în condiţiile de atunci, era o uşurare. Alţii s-au angajat la întreprinderile agricole de stat, unde curând, prin priceperea şi hărnicia lor, au devenit vioara întâi. Iar cei care, după naţionalizare, au devenit muncitori în fabrici, cu timpul au devenit specialişti, mulţi ocupând funcţii de conducere. Personal, devenind ziarist din 1950, i-am întâlnit peste tot, la Sighişoara, Mediaş, Sibiu etc. şi, mărturisesc, eram mândru de ei. Şi se cuvine să spun că, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei noastre comune, saşii, în ansamblul lor, erau buni patrioţi. Despre acest aspect şi despre loialitatea lor faţă de statul român, până la emigrarea în masă, într-un text viitor.
Iar în ceea ce priveşte “gospodărirea” spaţiului din curte, de la stradă până spre fundul ei, erau înşirate mai multe camere, o bucătărie de vară, şopronul spaţios unde se ţineau uneltele agricole, carul sau căruţa, uneori tractorul etc. Apoi începeau şurile. Adică două şuri, cu un interval mai mare între ele. Prima era destinată adăpostului animalelor de producţie (vaci cu lapte, oi, porci, păsări), în podul ei fiind adăpostite fânurile cele mai bune. Cealaltă şură era destinată animalelor de muncă, boi, cai, cu furaje de calitatea a doua, mai mult coceni de porumb, ovăz etc.
Popor muncitor, nu -şi uita nici obiceiurile cultural-distractive. În fiecare familie, fără excepţie, exista un instrument muzical, copiii şi tinerii fiind obligaţi de comunitate să înveţe să cânte la el. Aceasta, pentru a putea înlocui în fanfara comunităţii orice pierdere prin deces sau plecare din sat. Pentru că fanfara localităţii însoţea pe ultimul drum cortegiul sătenilor în urma celor intraţi în veşnicie, până la cimitir. Dar fanfara cânta şi la balurile organizate de saşi. Aveau în acest scop o sală, “Zalul”, extrem de spaţioasă, cu scenă şi bucătărie pentru nunţi... Satul avea mai multe prăvălii, dispensar, măcelărie, farmacie. Iar şcoala germană avea etaj, şi pe acoperiş, un orologiu care anunţa, prin bătăi puternice, ora pentru atenţionarea oamenilor aflaţi pe câmp. Pentru că ora de muls sau de adăpat ori de hrănit animalele din coteţ constituia un adevărat ritual de la care nu se abăteau, pe cât era posibil. Biserica, având un turn înalt de piatră, mărturie a altor timpuri, era cea care tutela tot ceea ce privea întreaga comunitate.
Duminica sau în alte zile de sărbătoare, bărbaţii saşi se îndreptau spre biserică îmbrăcaţi în cojoace de oaie, albe, lungi şi decorate din ac. Femeile purtau pe cap un fel de pocal, din care coborau, pe spate şi umeri, panglici viu colorate, şorţurile fiind şi ele în diferite nuanţe. Cam aşa arăta satul meu până la război. Pentru că după aceea a început nebunia cu deportarea unei mari părţi de braţe de muncă - pe ţară circa 70.000 de oameni-, iar întorşi acasă, după patru ani, au constatat că nu mai au pământ şi nici case, în unele dintre ele aşezându-se alţii, în special ţiganii, încurajaţi de autorităţile comuniste...
Apoi a început nebunia colectivizării, dar în această situaţie saşii s-au descurcat, în sensul că lucrau pământul “în parte” (deseori chiar pământul care fusese al lor) şi, nemaifiind proprietari, erau scutiţi de impozite şi cote. Ceea ce, în condiţiile de atunci, era o uşurare. Alţii s-au angajat la întreprinderile agricole de stat, unde curând, prin priceperea şi hărnicia lor, au devenit vioara întâi. Iar cei care, după naţionalizare, au devenit muncitori în fabrici, cu timpul au devenit specialişti, mulţi ocupând funcţii de conducere. Personal, devenind ziarist din 1950, i-am întâlnit peste tot, la Sighişoara, Mediaş, Sibiu etc. şi, mărturisesc, eram mândru de ei. Şi se cuvine să spun că, în ciuda tuturor vicisitudinilor istoriei noastre comune, saşii, în ansamblul lor, erau buni patrioţi. Despre acest aspect şi despre loialitatea lor faţă de statul român, până la emigrarea în masă, într-un text viitor.
DISTRIBUIE
Comenteaza
