Ascensiunea globală a Chinei - apariție editorială

De la lansarea politicii de deschidere, în 1978, de către Deng Xiaoping, China s-a transformat profund. Ea este socotită, pe drept, țara care s-a schimbat cel mai rapid în ultimii patruzeci de ani și țara care, foarte probabil, a schimbat cel mai mult istoria secolului al XXI-lea în lume. Astăzi, China depinde de lume, iar lumea depinde de China, în așa fel că evenimente dintr-un loc (urcări sau coborâri la burse financiare, dezvoltări sau încetiniri în economie, în cultură, în politică) au implicații pe scară largă. 

Despre cultura și istoria străveche a Chinei s-a scris mult. Sinologii bucureșteni au contribuit la sprijinirea cunoașterii acestei țări printre cititorii din România. Prin cartea lui Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei (Editura Niculescu, București, 2015, 270 p.) se circumscrie și se explică - într-o manieră competitivă pe plan internaționa lși într-o abordare economică, filosofică și geopolitică - ridicarea Chinei la rangul unei supraputeri economice, cu pondere crescândă în politica internațională. Cartea lămurește, pe baza analizei proprii autorului și prin apel la cele mai recente cercetări, cât de utile au devenit, pentru politica externă a țărilor europene, cunoașterea a ceea ce se petrece în China și cooperarea cu această țară.
Redăm mai jos un fragment din introducerea lui Andrei Marga la volumul Ascensiunea globală a Chinei.

Introducere

„Pentru europeni, chinezii - cel mai vechi popor dintre cele care au profil în zilele noastre - au fost mereu o prezenţă. Multă vreme vagă, uneori greu penetrabilă, alteori impresionantă, mai târziu atrăgătoare, acum cu multe necunoscute - o prezenţă însă sigură. De la relatările Evului Mediu târziu şi apoi ale erei moderne, până la abundentele referinţe de astăzi, China a fost percepută continuu ca altceva, impunător, căruia trebuie să i se acorde atenţie.
China se află de patru decenii în cursul unei ascensiuni fără precedent pe scenele lumii, după autoizolarea impusă de „revoluţia culturală", din faza târzie a epocii lui Mao Tzedong. Indrăzneţele politici lansate în 1978 sub îndrumarea lui Deng Xiaoping şi urmate până astăzi au asigurat dinamica ridicată și necontenită tehnologiei, economiei, societăţii şi culturii ţării, care plasează China între primii actori ai lumii.
Din perspectiva de contemporanist - ca preocupare de cercetare și convingere personală, căci, în definitiv, privim istoria prin prisma formelor mai evoluate, nu din perspectiva celor mai simple - m-am apropiat prin lecturi intense de fenomenele caracteristice și de culturile hotărâtoare de direcție ale vremurilor în care trăim. Era, în ceea ce mă privește, și unul din modurile de a gândi ceea ce am socotit indispensabil României - o învățare din experiențele ce au loc și, pe cât posibil, o sincronizare cu ceea ce se petrece în lumea largă.
Am cercetat distinct fenomenul globalizării și efectele sale, începând cu volumul Religia în era globalizării (Editura Academiei Române, București, 2013), am examinat prima criză majoră a epocii globalizării, în Criza și după criză (Eikon, Cluj-Napoca, 2009) și am căutat să captez noua configurație geopolitică a lumii în cartea Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică (Editura Academiei Române, București, 2012). Pe fiecare dintre aceste direcții m-a interesat să articulez o viziune sistematică și să deriv consecințe în ceea ce privește înțelegerea lumii în care trăim.
Am fost entuziasmat să descopăr civilizația și cultura Statelor Unite ale Americii și să o cercetez. Rezultatele la care am ajuns în investigațiile și reflecțiile consacrate Americii se pot sesiza cel mai condensat în Reconstrucția pragmatică a filosofiei (Polirom, Iași, 1998). Am cercetat dosarul istoric al unificării europene, cum se poate constata în cartea Filosofia unificării europene (EFES, Cluj-Napoca, 2005), și alternativele Europei unite actuale, mărturie fiind The Destiny of Europe (Editura Academiei Române, București, 2012). Am căutat să înțeleg rădăcinile mai adânci ale culturii în care suntem formați, ca europeni, și am dat până acum, ca rezultat, cartea Frații mai mari. Întâlniri cu iudaismul (Hasefer, București, 2009). Pe măsura adâncirii în analize personale și lecturi, am simțit că timpul pe care îl trăim nu poate fi "prins în forma gândurilor" - misiune ce revine mereu, cum deja Hegel ne-a spus, filosofiei - fără a mă opri asupra Chinei. Ascensiunea acestei țări este, cum s-a spus pe bună dreptate, unul dintre evenimentele caracteristice erei globalizării - foarte probabil cel mai plin de consecințe de până acum.
Cartea de față își propune să capteze indicatorii și trăsăturile ascensiunii Chinei printre puterile globale și să lămurească câteva lucruri care împiedică sau măcar întârzie înțelegerea transformărilor din China de astăzi. Sunt, de fapt, interpretări devenite clișee, ce au, uneori, de partea lor prestigiul unor voci de indiscutabilă autoritate intelectuală.
Hegel, bunăoară, era reținut în ceea ce privește recunoașterea existenței unei filosofii chineze, iar prelegerile sale de istorie a filosofiei probează ezitarea. Ernst Renan susținea că limba chineză, fiind pictografică, nu ar putea exprima gândirea abstractă, încât științele nu ar avea teren prielnic în China. Max Weber înclina să socotească incompatibile preceptele morale moderante ale confucianismului și încordatul spirit de întreprinzător în capitalism. Economistul Gunar Myrdal socotea China "condamnată la subdezvoltare", mai ales din cauza suprapopulării. Unii au considerat că religia nu ar prinde teren în China. Cercetători de prim plan susțineau în 1990 că va fi nevoie de cel puțin treizeci de ani pentru China spre a ajunge din urmă producția Japoniei. Analiști bine documentați postulau că nu are perspective reunificarea Chinei, scindată în urma conflictului dintre comuniști și naționaliști. Mulți cred că această țară își datorează ponderea mărimii neobișnuite a populației sau vreunei încolonări a oamenilor, fără vreo idee demnă de a fi reținută. Adepți ai unei psihologii cognitiviste simplist înțelese consideră că felul de a gândi ce a luat forma canonică începând cu Organon-ul aristotelic este singurul fel de gândi convergent cu știința și desconsideră abordări concurente. Unii cred că democrația nu are cum să prindă în China.
Ne aflăm, evident, în fața unui șir de negații relative la țara care s-a schimbat cel mai mult în lume, cel puțin în ultimele aproape patru decenii, și a schimbat cel mai mult lumea în secolul XXI. Sunt aceste negații tenabile sau este nevoie de informare mai bună atunci când vrem să discutăm despre realitatea chineză, poate chiar să revedem unele asumții? Nu cumva mult discutatele doctrine ale dezvoltării din zilele noastre, care își au ascendența în Spencer, Comte, von Ketteler, Marx, Max Weber, Parsons, sunt puse la încercare și "provocate" la schimbări tocmai de experiența Chinei? Va aduce secolul XXI consacrarea definitivă a Chinei în istoria modernă, după ce secolul anterior a fost al Statelor Unite ale Americii, iar secole precedente au fost ale Europei? În cartea de față, caut să dau răspunsuri la aceste întrebări la nivelul cercetărilor de referință existente.
Pot spune în acest loc, fie și în mod cu totul rezumativ, că răspunsurile mele sunt diferite. Chiar dacă filosofia este o inițiativă grecească, cum bine știm, chinezii și-au însușit-o ca formă intelectuală și au ilustrat-o cu analize tot mai demne de interes. Opinia lui Ernst Renan se poate respinge ușor observând că și limba chineză, fiind destul de diferită sub aspect logic, recurge la asamblarea de expresii complexe din expresii simple, încât scrierea pictografică nu a fost ultimul cuvânt. Max Weber este oricum contrazis de dezvoltarea mentalității de întreprinzător în China, în care, așa cum stau lucrurile, se dovedește că aceasta nu pornește, istoricește vorbind, doar din ascetismul moralei protestante, ci și din alte considerente (aspirația câștigării competiției cu alții, de pildă). China dovedește, pe de altă parte, că amploarea populației nu grevează fatal dezvoltarea, ci pot fi folosite de o dinamică opusă. Dezvoltarea ei rapidă a întrecut toate prognozele, în primul rând pe cele pesimiste. Religia este îmbrățișată de China actuală, încât ne putem aștepta la mari surprize în anii ce vin. În pofida asumției că doar o tradiție ce fructifică logica aristotelică a relației general-particular-individual este viabilă, China atestă că sunt posibile mai multe forme de captare cognitivă a lumii, cu rezultate competitive.
Se pot formula, justificat, multe ipoteze privind China, dar trebuie mereu să fim precauți față de extrapolările la care este tentată mentalitatea grabei. Așa cum această țară a surprins în ultimele decenii - de pildă, prin angajarea bruscă a cooperării extinse cu America, după ani de nedisimulată reactivitate, prin cultivarea inițiativei private într-un regim receptiv la consecințele sociale ale activităților, prin înclinația spre valori naționale profitând din plin de opotunitățile erei globalizării și altele - nu este exclus nicidecum ca ea să surprindă și în viitor. Preocuparea mea principală este, în această carte, de a arăta că, pe fondul acestei dinamici deschise spre înnoirea istoriei universale, China aduce în discuție o experiență a istoriei vieții oamenilor de care este rațional să ținem seamă.
La un moment dat al biografiei mele ca responsabil de instituții publice, mai exact în 1995, am luat decizia de a reorganiza principala universitate a Transilvaniei asumând până la capăt existența culturilor profilate istoric, cultural și confesional, iar majoritatea covârșitoare a colegilor mei au susținut energic proiectul. Cum se poate constata pe documente de arhivă, așa s-a lansat în România de după 1989 abordarea multiculturală. Prin aceasta am avut în vedere, în esență, trei lucruri: mai întâi, posibilitatea de folosire nestingherită a limbii materne în studiile universitare, deci multilingualitatea; apoi, autogestiunea fiecărei unități specificate lingual și istoric, înăuntrul unui curriculum comun, deci o anumită autoadministrare; și, în sfârșit, interacțiunea componentelor, deci o nouă unitate bazată pe interculturalitate. Am reacționat atât la uniformizarea culturală, cât și la multiculturalismul înțeles ca simplu pluralism. Multiculturalismul ce nu permite interculturalitate nu dă rezultate, ba poate fi chiar contraproductiv.
Pot spune că marea țară de la Răsărit, China, ne cere mult, celor care venim din cultura euroamericană, dacă vrem să o cunoaștem și înțelegem. Ne cere adică multiculturalism în adevărata, genuina semnificație a termenului. Aceasta deoarece în joc, în interacțiunea noastră cu China, sunt culturi nu doar cu tradiții, ci și cu performanțe istorice și viziuni diferite. În fapt, este pentru prima oară când cultura euroamericană întâlnește o cultură, cea chineză, ce are de partea ei nu numai o istorie venerabilă, de lungime fără egal, ci și efecte impunătoare - fiind suport al unei societăți ce s-a dovedit a fi capabilă de performanțe competitive. O cultură aptă să susțină o astfel de societate nu poate fi, desigur, una oarecare.
Se știe, Kant și-a organizat filosofia în jurul a patru întrebări: ce pot să știu? ce trebuie să fac? ce îmi este îngăduit să sper? ce este omul? Lumea a devenit însă astfel încât nu mai ajunge să punem doar aceste întrebări, oricât de indispensabilă rămâne fiecare. Diversitatea culturală, în orice caz, ne obligă se ne întrebăm: suntem pregătiți să înțelegem culturi diferite de a noastră?
Dacă este să facem intuitivi indicatorii lumii de azi, se poate spune că, așa cum evoluează lucrurile, doar în câțiva ani, fiecare al patrulea locuitor al Planetei va fi chinez, pe care, cu o probabilitate mai ridicată ca oricând, îl vom întâlni aproape cotidian. Lumea va trebui să se pregătească pentru o distribuție demografică pe glob pe care, cel puțin Europa, nu a întâlnit-o vreodată. Cu câteva luni în urmă, un expert francez scria: "înțelegerea lumii de astăzi presupune înțelegerea Chinei, iar înțelegerea Chinei presupune înțelegerea lumii de astăzi". Nu putem să nu-i dăm dreptate.
Nu mai insist asupra împrejurării că evoluțiile din lume sunt favorizate de cunoașterea reciprocă, iar China a dobândit o astfel de pondere încât de cunoașterea ei atârnă multe în viața oamenilor de pretutindeni. Să contribui, la rândul meu, la această cunoaștere este ceea ce urmăresc în cartea de față.
În prima ei parte, întitulată "Revenirea Chinei", cartea lămurește cum s-a declanșat și a continuat ascensiunea Chinei la rangul unei supraputeri. A doua parte, "China în constelația globală", caută să capteze indiciile ponderii actuale a Chinei în viața internațională. Partea a treia, "Cultura chineză", își propune să pună în lumină ceea ce a fost și este mereu "infrastructura" societății chineze - o anumită civilizație, cu opțiuni culturale caracteristice. În partea a patra, "Perspective actuale", examinez abordarea chineză actuală a drepturilor omului și elucidez posibilitatea și importanța interculturalității. Închei cu un grupaj de intervenții în presa timpului despre realitățile Chinei de astăzi, ocazionate de diverse călătorii, care contribuie la a face mai intuitiv tabloul ascensiunii globale a Chinei. Ultimul text, "Promovarea culturii chineze", a fost discursul pe care l-am susținut la Xiamen, la reuniunea globală a Institutelor Confucius, din decembrie 2014." (Din Andrei Marga, Ascensiunea globală a Chinei, Editura Niculescu, București, 2015, p. 270)

andreimarga.eu