CENTENAR. Deviza „Regelui de oţel": Totul pentru ţară, nimic pentru mine

Cei 48 de ani la cârma României l-au propulsat pe Carol I în vârful topului conducătorilor români, devansându-l pe Ştefan cel Mare, un alt mare conducător din istoria noastră.

Cum a ajuns Carol I în România ţine într-un fel de şansă. A fost atât şansa românilor, de a-şi fi găsit un conducător care s-a dovedit a fi capabil şi loial, dar şi şansa lui Carol, care, în alte circumstanţe, cel mai probabil că nu ar fi avut acces la o demnitate atât de înaltă.

A călătorit sub nume fals şi cu haine de servitor

După forţarea abdicării lui Alexandru Ioan Cuza, în anul 1866, Locotenenţei Domneşti care a preluat interimatul i-a revenit sarcina de a asigura continuitatea conducerii statului, într-un moment dificil pentru România, abia formată la 1859. Prima opţiune a fost Filip de Flandra, care, însă, a refuzat scaunul. La data de 19 martie 1866, Carol primeşte propunerea făcută de către partea română, reprezentată de I. C. Brătianu, de a deveni principe al României. Carol acceptă propunerea, validată, ulterior, de plebiscitul naţional. Prin sosirea lui Carol I ca domnitor al României, se deschide un nou capitol în istoria României. Acest capitol a marcat cele mai ample şi moderne reforme din istoria noastră, cu implicaţii în economie, administraţie, armată, infrastructură, cultură, arhitectură, ştiinţă, România devenind un stat cu adevărat racordat la ultimele tendinţe occidentale, iar Bucureştiul căpătând supranumele de "Micul Paris".

Carol I provine dintr-o dinastie prusacă, Hohenzollern-Sigmaringen, înrudită cu împăratul Napoleon al III-lea al Franţei, care a susţinut urcarea la tron a acestuia. În opoziţie s-au aflat austriecii şi turcii, care înţelegeau faptul că o astfel de mutare nu poate să semnifice altceva decât încă un pas realizat de către România spre obţinerea independenţei şi reîntregirea românilor într-un singur stat.

Având în vedere opoziţia austriecilor faţă de sosirea lui Carol I ca domnitor, acesta a trebuit să ajungă în România incognito, călătorind sub nume fals şi cu haine de servitor până la intrarea în ţară, la Turnu Severin.

La data de 10 mai 1866, Carol I intră în Bucureşti şi depune jurământul de credinţă, fiind proclamat domnitor al României. Referitor la data de 10 mai, făcând un "repede înainte", vom regăsi această dată ca având o mare însemnătate în încă două momente istorice. La 11 ani de la depunerea jurământului de către Carol I, la data de 10 mai 1877, este proclamată independenţa României şi afirmată suveranitatea României. Al treilea moment marcant s-a petrecut în anul 1881, când, în 10 mai, România proclamă ridicarea la rang de Regat, cu regele Carol I la cârmă.

A învăţat româneşte într-un an

Înainte de sosirea sa în România, Carol a avut o carieră militară remarcabilă, lucru pe care l-a imprimat şi noului stat adoptiv. Reuşitele militare pe care le-a avut nu au fi fost încununate cu succes dacă nu s-ar fi pus bazele unor structuri care să sprijine dezvoltarea cadrului militar. În acest sens, se înfiinţează Şcoala Militară de Infanterie şi Cavalerie din Bucureşti şi Şcolile fiilor de militari din Iaşi.

Carol era poliglot, iar din respect pentru români, limba română a învăţat-o în circa un an. În viaţa privată, Carol I se căsătoreşte, la Neuwied, în anul 1869, cu Principesa Elisabeta. Aceasta a fost poetă şi scriitoare, cunoscută sub pseudonimul literar Carmen Sylva. Prin lucrările sale de traduceri, a făcut cunoscute peste hotare cultura populară românească şi operele unor autori precum Vasile Alecsandri sau Mihai Eminescu. Carol şi Elisabeta au avut o fiică, Maria, care a murit la 4 ani. Cum nu au mai reuşit să aibă moştenitori, după domnia lui Carol, va urma la tron Ferdinand, nepotul acestuia.

A condus armata română în Războiul de Independenţă

Carol I, în anii în care a condus România, a asigurat echilibrul faţă de partidele politice, acestea alternând frecvent la guvernare. Echilibrul s-a tradus şi prin prosperitate, creştere economică rapidă şi implementarea de schimbări fundamentale în societate.

Pentru România, la nivel internaţional, ca stat nou format, Carol I a dat o nouă dimensiune funcţiei ocupate, prin prisma conexiunilor avute la nivelul familiilor dinastice din Europa, dar şi prin felul său impunător de a se comporta.

Începând cu anul 1866, România a adoptat o Constituţie modernă, inspirată de constituţiile occidentale, în special cea belgiană, care a reglementat rolul instituţiilor statului şi felul în care se raportează una la cealaltă (rege, guvern, parlament bicameral), drepturi şi libertăţi, precum şi "omiterea" statutului de ţară dependentă în raport cu Imperiul Otoman. Ar putea fi interpretat acest aspect ca fiind un act subtil de proclamare a intenţiilor de independenţă.

Obţinerea independenţei a fost cea mai importantă reuşită la lui Carol I, în cei 48 de ani de domnie. Acesta a condus armata română în 1877-1878 în Războiul de Independenţă împotriva turcilor, dus alături de ruşi. Acest lucru nu ar fi fost posibil dacă nu ar fi avut loc investiţii importante în dotarea armatei, după venirea lui Carol în România. S-au cules, în urma acestui război, roadele pregătirii militare cu care a venit noul conducător în România şi a investiţiilor în sectorul de apărare. Carol I, în calitate de comandant suprem al armatelor comune româno-ruse, se remarcă prin victoriile asupra Plevnei şi Vidinului. Finalmente, României îi este recunoscută independenţa după Congresul de Pace de la Berlin, în 1878.

Regele de oţel

Pentru încoronarea ca Rege, lui Carol I i se fabrică o coroană din oţel, un material foarte potrivit cu personalitatea sa, ca simbolistică. "Coroana de oţel" a ajuns, aşadar, să încununeze "Regele de oţel", cunoscut pentru rigoarea şi meticulozitatea sa. Povestea oţelului din care a fost fabricată coroana spune că acesta provine din topirea unui tun otoman capturat la Griviţa, în timpul Războiului de Independenţă.

Toate celelalte succese administrative obţinute în plan intern au venit ca o încununare a activităţii. Sub Carol I s-au creat instituţii cu impact cultural, precum Fundaţia Universitară "Regele Carol I", Biblioteca Centrală Universitară din Bucureşti, Societatea Academică Română, care au creat cadrul necesar pentru apariţia de oameni bine pregătiţi din punct de vedere intelectual. În acest cadru s-au format sau au înflorit profesional personalităţi artistice precum George Enescu, Nicolae Grigorescu, Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ion Luca Caragiale, Vasile Alecsandri, Spiru Haret, Anghel Saligny, Grigore Antipa, dar şi mulţi alţii. "Junimea" sau "Convorbiri literare" erau vehiculele prin care se lansau noile personalităţi artistice ale vremurilor respective, fiind susţinute de diferite societăţi culturale.

Pentru prima dată în istorie, românii nu îşi mai dedicau tot timpul cu lupta împotriva invadatorilor: Astfel, şi-au permis un moment de prosperitate financiară şi culturală, care s-a resimţit în rafinarea simţurilor societăţii şi ridicarea nivelului aspiraţiilor intelectuale. Numeroase oraşe au simţit influenţa arhitectonică a regelui, apărând, în perioada sa, clădiri, în special sedii de instituţii, cu o arhitectură extrem de valoroasă, în special în Bucureşti (Palatul Universităţii), Iaşi (Palatul Universităţii şi Teatrul Naţional) sau Craiova. La Sinaia, din bani personali, a cumpărat un domeniu unde a construit Domeniul Peleş, unde a fost stabilită reşedinta Scaunului Familiei şi unde va şi înceta din viaţă.

Sectorul financiar al statului a fost edificat prin introducerea monedei naţionale (leul, în anul 1867), crearea Băncii Naţionale a României (în anul 1880), deschiderea Bursei de la Bucureşti (în anul 1882), înfiinţarea Casei de Depuneri, Consemnaţiuni şi Economie (în anul 1897).
În anul 1906 se iniţiază programe de construcţie de spitale în mediul rural, finanţate prin colectarea disponibilităţilor băneşti ale populaţiei. Pentru acest lucru, a fost înfiinţată Loteria de Stat, prin legea pentru constituirea unui fond al asistenţei sanitare a sătenilor.

Modernizarea României a continuat şi în sectorul infrastructurii feroviare şi rutiere, realizându-se primii kilometri de cale ferată din istoria României (la finalul vieţii lui Carol I, erau în funcţiune circa 3.800 km de cale ferată). Toate aceste investiţii au însemnat aducerea mai aproape a localităţilor îndepărtate, creşterea vitezei de deplasare, posibilităţi crescute de a realiza comerţ, în concluzie, un factor de creştere a bunăstării. Infrastructura, un capitol deficitar pentru România zilelor noastre, a fost, pe vremea lui Carol I, un element cu care am ţinut pasul cu ritmul dezvoltării statelor mai dezvoltate decât al nostru. Ca o curiozitate, într-un top al numărului telegramelor transmise, raportat la populaţie, România se afla, în anul 1904, pe locul al patrulea, după Elveţia, Germania şi Suedia (peste 2,5 milioane de telegrame). Telegraful reprezenta o tehnologie de vârf la acel moment, care presupunea existenţa unei infrastructuri de comunicaţie, comparabil cu ceea ce reprezintă telefonia mobilă în prezent.

A întors spatele ţării natale

Izbucnirea primului război mondial l-a pus pe Carol I într-o poziţie ingrată. O înţelegere secretă încheiată de acesta cu Tripla Alianţă (Germania, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman), în anul 1883, ar fi obligat România să intre în război de partea acestora. În schimb, voinţa poporului a fost de a ne coaliza cu Antanta (Franţa, Imperiul Britanic, Italia, Imperiul Rus şi, ulterior, Statele Unite ale Americii), unde aveam un aliat de nădejde în Franţa. Este de reamintit originea germană a regelui şi faptul că acesta nu a luat o decizie bazată pe sentimente şi chiar pe onoare (tratatul secret semnat îl obliga la acest lucru). Cunoscând, aşadar, felul riguros de a fi al regelui, putem înţelege prin ce fel de frământări a trecut, neputându-şi ţine cuvântul faţă de ţara natală. Regele vedea cea mai bună soluţie în intrarea în război alături de Tripla Alianţă, pe când politicienii vedeau cele mai bune şanse de reîntregire a ţării şi alipire a Transilvaniei prin coalizarea cu Antanta. Soluţia de compromis a fost neutralitatea, care a ţinut până în 1916.

Carol I nu a apucat să vadă România reîntregită, murind la puţin timp după izbucnirea primului război mondial, la Sinaia, la data de 27 septembrie 1914. Carol I a fost înmormântat la Curtea de Argeş, locul ales de Casa Regală ca necropolă a Familiei Regale a României. Regele şi-a trăit viaţa sub deviza „Totul pentru ţară! Nimic pentru mine", mesaj pe care l-a lăsat urmaşilor ca reper de conduită.

Ferdinand I, nepotul său, este cel care va reuşi să conducă România prin încercările la care a fost supusă în prima conflagraţie mondială şi să realizeze "România Mare", pe care o celebrăm la ceas jubiliar, la împlinirea a 100 de ani de la acest eveniment.