Puncte tari şi puncte slabe în competiţia TIFF

Competiţia TIFF a început duminică seara cu două filme aproape ratate. Celor două pelicule nu le-a lipsit un sâmbure de ingeniozitate regizorală, dar s-au "înecat" în prea multele artificii pretenţioase ale realizatorilor, dovedindu-se chiar agresive pentru spectatori.

"Proiectul fără titlu al lui Kartik Krishnan" este debutul cineastului Srinivas Sunderrajan din India. Un film alb-negru, cu un subiect haios, chiar uşor depresiv-romantic, având un buget uimitor de mic - doar 1.000 de dolari - şi cu o atmosferă interesantă. Kartik e un programator care visează să facă un scurtmetraj în care să joace şi colega sa pe care o iubeşte în secret. Frământările sale pentru a realiza scenariul, agitaţia partenerului său de filmare, indiferenţa fetei la mărturisirea iubirii sale, "negocierile" cu un poliţist corupt care cere "intrarea în legalitate" a cineaştilor sunt puse în valoare cu un anumit minimalism inteligent exploatat. Din păcate însă, regizorul trimite filmul într-o zonă suprarealistă care strică totul. El încearcă să inducă ideea unui film despre film, aşa că uneori curgerea acţiunii e spartă de scene lipsă, de zgomote bizare şi de fragmentări ale imaginii, în timp ce eroul are momente de "viziune". Când registrul se schimbă, iar Srinivas însuşi vorbeşte cu personajul său Kartik, filmul cade într-o gratuitate teribilistă. Şi cu senzaţia asta rămâne şi privitorul. "Proiectul..." suferă de stângăciile unui debut care se vrea musai un experiment, ratând astfel savoarea poveştii propriu-zise.

"Un film cu beţivii de la Cernobâl" a fost caracterizat de un spectator "O sâmbătă obişnuită", a doua peliculă a competiţiei TIFF, realizată de Alexander Mindadze, într-o coproducţie Rusia-Germania-Ucraina. Mindadze nu mai e un debutant, dimpotrivă, a fost deja multipremiat pe la festivaluri şi acum e chiar preşedintele unui juriu de festival internaţional. Şi totuşi, acest film al său, extrem de ofertant ca intrigă şi "story", e o agresiune vizuală la adresa privitorului, dintr-o "inovaţie" tehnică cel puţin neverosimilă.

Acţiunea are loc în momentul accidentului nuclear de la Cernobâl. Valeri, un tânăr instructor de partid, află de incendiul de la reactorul 4 şi, dându-şi seama că situaţia e extremă, vrea să fugă din oraş cu iubita sa. Printr-un concurs de împrejurări, el va rămâne blocat la o nuntă, unde cântă într-o trupă alături de vechii săi colegi, se bate şi apoi, beat turtă, se trezeşte într-o barcă, mergând spre o altă nuntă din alt oraş. Povestea are toate ingredientele unui exces rusesc, în care conştiinţa primejdiei nu e atât de acută, încât să forţeze instinctul de conservare. Ca fapt decupat din viaţa reală, filmul avea toate datele de a deveni o altfel de mărturie despre tragedia care a marcat lumea la mijlocul anilor '80. Doar că, încercând să redea stareaa eroilor, trepidaţia momentului, abandonul în alcool şi dans sălbatic, regizorul a folosit în majoritatea cadrelor o cameră mobilă, focalizând imaginea pe feţele - sau jumătăţile de feţe - ale actorilor, urmărind fuga lui Valeri cu o sacadare a imaginii exclusiv cinematografică, extrem de obositoare şi chiar enervantă.

Cadrele largi sunt foarte rare, iar persistenţa imaginii mobile şi înguste provoacă o stare neplăcută de agresivitate. "O sâmbătă obişnuită" are un soi de deficit de logică destul de greu acceptabil, deşi scenariul său era o premisă perfectă pentru un film memorabil.