Între timp, s-au înregistrat schimbări importante ale înţelegerii «spaţiului politic», în legătură cu procesele de «transnaţionalizare» ce au loc din anii 1970 încoace. „În cursul «revoluţionării vitezei» (Paul Virilio), al «compresiunilor spaţiu-timpului» (David Harvey) şi al inovaţiilor tehnologico-informaţionale (Manuel Castells), al migraţiilor transnaţionale în «era migraţiilor» (Stephen Castles), ca şi al schimbului mondial de informaţii, servicii, mărfuri şi capital, este vorba de «deteritorializarea» sau de «dispariţia spaţiului»"(Olaf Kaltmeier, Politische Raume jenseits von Staat und Nation, Wallstein, Goetingen, 2012, p.9). Entităţile politice majore nu mai includ neapărat spaţiul (teritoriul) în definiţia lor, căci nu mai depind strict de spa?iul dat. Capacită?ile de prelucrare industrială au redus dependen?a ?i au mutat unele accente. Relaţia dintre politică şi spaţiu se cere, în consecin?ă, conceptualizată din nou.
Pe de-o parte, politica se lasă concepută tot mai mult nu doar ca activitate organizată, alături de economie, morală şi celelalte, cât ?i ca „eveniment (Ereignis)" plasat în mediul unei „comunicări" eterogene şi având caracter de „dislocare (Verschiebung)". Pe de altă parte, „spaţiul politic" actual capătă caracteristici net diferite de „spaţiul politic" moştenit din epoca „statelor naţionale": este un spaţiu ce se constituie prin interacţiuni ale oamenilor între ei şi mediul înconjurător; este un „domeniu al multiplicităţii", fiind alcătuit din diferite perspective aduse de actori cu opţiuni culturale variate; este un spaţiu frămîntat al grupurilor ce pot intra în relaţii antagonice; este un spaţiu deschis ce conţine posibilităţi noi de emergenţă a constelaţiilor politice; este un spaţiu ce reprezintă o nouă relaţie dintre spaţiu şi istorie( ibidem, p.21-24). Se ajunge, astfel, la „o înţelegere relaţională şi dinamică a spaţiului". „Întrucât, într-un punct nodal, se întâlnesc cele mai diferite culturi, aici se desfăşoară procese de tranziţie cu caracter de politică identitară, fără ca acestea să ducă neapărat la o cultură cosmopolită omogenizată. Aici este scoasă parţial din funcţiune înţelegerea de sine a modelului de acţiune habitualizat, căci nu există un mediu social omogen, încât să se aştepte o anumită acţiune. Prin observare reciprocă a multiplelor grupuri (sub)culturale devine clar că sunt mereu posibile şi alte modele de acţiune"(ibidem). Spaţiul politic se relativizează astfel în legătură cu „orizonturile experienţei (Erfahrungshorizonte)" grupurilor.
Max Weber mai putea crede că „statul naţional" se caracterizează prin dispunerea de un teritoriu, limitat prin „frontiere" de teritoriul altor state, prin controlarea teritoriului său, ocupându-l, înainte de toate, cu cetăţenii săi, prin exercitarea autorităţii la rigoare cu mijloacele forţei asupra acelui teritoriu. Odată cu procesele de „transnaţionalizare", situaţia începe să se schimbe, iar statul şi teritoriul intră într-o relaţie nouă, încât „teritorializarea politică", începută în secolul al 17-lea începe să fie subminată.
Noua relaţie dintre stat şi spaţiu nu înseamnă deloc abandonarea spaţiului de către statele naţionale existente şi nici scăderea importanţei premiselor geografice ale existenţei naţiunilor. Dimpotrivă, spaţiul devine şi mai important, doar că importanţa acordată spaţiului include folosirea şi prelucrarea lui cu mijloacele ştiinţei şi tehnologiei actuale, în epoca expansiunii abordării ecologice. Pe de altă parte, fenomenul migraţiei forţei de muncă pe scară mare face ca statele naţionale să interfereze în dreptul unor preocupări comune de integrare socială şi culturală a emigraţiei şi, respectiv, imigraţiei.In orice caz, spaţiul politic înregistrează acum o schimbare structurală semnificativă.
(Din volumul Andrei Marga, Guvernanţa şi guvernarea, în curs de apariţie)
