A fi clujean, a fi din Cluj

În Cetatea-dintre-Dealuri auzi discuţii uneori pătimaşe pe această temă. Timp pierdut, aş spune, nu doar pentru că nu poţi dispune de identitatea unui individ, ci şi pentru că într-un oraş cu ambiţii europene şi o imagine care mizează, avizat, pe un cosmopolitanism cu filon tradiţional multicultural, asemenea diferenţieri sunt copilăreşti.

Discuţia contează, în fond, pentru că e circumscrisă unei căutări de reaşezare a oraşului după marile transformări din anii '70 - or astfel, Clujul cunoaşte indirect o parte din experienţa Bucureştiului, a cărui textură socială de după anii '60 nu mai are multe în comun cu Bucureştiul anilor interbelici, drag celor care îi apreciau europenitatea. Dincoace de Carpaţi, cetatea universitară, politică şi aristocrată - atât de legată de Coroana dublă din Viena şi Budapesta - s-a văzut masiv industralizată, apoi lăsată să se descurce cu noile realităţi socio-etno-demografice, unele greu digerabile. Sunt voci care se tem că nucleul gravitaţional al oraşului ar fi prea fragil şi incapabil să gestioneze o creştere atât de mare - temeri în parte juste; doar timpul le poate rezolva dacă identitatea Clujului se condensează cu noi valori, conştient formulate. Însă discuţia privind "clujenitatea", dusă la încăpăţânare, riscă să scufunde în meschinărie provincială sâmburele de metropolă care e Clujul de azi şi care - oricât s-ar supăra unii -, de câteva decenii bune îşi trage seva şi energiile din mai toate judeţele Transilvaniei.

Până la urmă, ce e "clujenitatea"? Prin ce e definită? Prin specificul provenienţei? Prin îmbrăţişarea unui set de valori? Prin amândouă?... Luată singular, provenienţa e un criteriu înşelător, şi nu există locşor de importanţă pe acest pământ fără mişcare demografică să-i fi stat la bază, să-i fi şlefuit destinul. În totdeauna vor fi existat clujeni şi sibieni şi budapestani şi vienezi şi parizieni şi londonezi la prima, sau a doua, sau a treia, sau a patra generaţie... Clujul strângea, în vremurile boom-ului de mai ieri, o jumătate de milion de oameni. Era mult, şi era excelent. Un asemenea oraş trăieşte prin resursa umană, prin captarea intereselor pe o largă rază geografică tocmai pentru că a atins - sau i-au fost date - dimensiunile pe care le are azi. Braşovul, Sibiul, Timişoara, Oradea, Alba şi altele au particularităţi, avantaje şi atracţii de primă mână, incomparabile. Dar a fost să fie ca dintre toate oraşele marii provincii intracarpatice, prin universitate, Clujul să aibă cuvântul cel mai greu în a forma intelectul, în a strânge cunoaştere, deci în a genera idei şi forma gusturi - şi totodată (că vrea sau nu vrea, că ştie sau nu) în a avea o responsabilitate implicită de leadership care s-ar cuveni să fie constant, substanţial şi credibil (dacă ne duce mintea). Mărimea are - economic şi politic - beneficiile ei şi dezagrementele ei, venite simetric. În rest, culturile locale şi spaţiul cultural rămân în competiţie deschisă şi totodată repere ca alternativă; iar Sibiul - cu marele succes de după 2007 - ocupă aici un loc de meritorie excepţie.

Argumentul alterităţii devine specios atunci când poţi da un exemplu ca Luxemburgul cu 103 mii locuitori, unde nativii sunt aproape pierduţi printre "ceilalţi" în sânul unei lumi cosmopolite, sofisticate, productive şi formidabil de prospere, ştiind să trăiască la fel de global ca orice alt veritabil "global city", fructificând din plin atracţia pe care o exercită, prin ceea ce oferă, asupra elitelor din alte regiuni. Pe scurt: nu ţine - şi e suficient să te uiţi şi la vârfurile societăţii clujene din vremea în care oraşul se limita la Calvaria şi biserica Sf. Petru, la Cetăţuie şi Házsongárd: întotdeauna în schimbare, întotdeauna reînnoite, ieri ca şi azi. Important este ca principiile de bază între Clujul vechi şi cel nou să rămână aceleaşi pentru a avea continuitate şi coerenţă; noua dimensiune a oraşului le poata oferi în schimb mai multă greutate şi impact.
Mai degrabă clujenitatea e vrută a fi înţeleasă ca grad de urbanitate, de stil, de concurs dat la ceea ce e deja dobândit de civilizaţia locală în forma ei recunoscută - un sinonim pentru integrare şi acceptare, acţionând ca un filtru social şi valoric în care primează formatul cultural al individului, cizelarea dobândită în timp. Neclujenitatea se traduce prin nesesizarea valorilor care prevalează şi care definesc oraşul. Flagranţa atrage reproşul alogenităţii. Dar atunci cei care-şi văd dreptul de preeminenţă definit exclusiv prin naşterea ‘in situ' trebuie să-şi găsească alte repere, pentru că mulţi din ‘ficiorii' veniţi din alte părţi, bine şcoliţi, cu vână şi spirit întreprinzător vor fi făcând, în timp, mai multe pentru Cluj. Şi nu-i de mirare; un oraş - dincolo de a fi un stil de viaţă - e o platformă de întâlnire, un spaţiu de competiţie.

Şi poate or mai fi cei care, ca mine, sunt clujeni prin alegere şi afecţiune - români care au ales să trăiască aici pentru că au găsit un fragment dintr-o Europă Centrală păstrând vie o istorie şi un înţeles al lumii şi naturii, cu o savoare şi unicitate pe care le guşti ca pe un vin bun, celebrat. Şi ne-am lăsat seduşi. Şi chiar ne place. Cu afecţiune.