DISTRIBUIE
... aşa spunea Haraucourt, în “Rondel de l’ adieu”. Că a pleca înseamnă a muri puţin. Dar cât înseamnă, cu adevărat, acel “puţin” la care se referă Haraucourt?
Poate că este un bun moment pentru a reflecta la acest panseu, mai ales că de pe cele mai înalte trepte ale Puterii românii sunt îndemnaţi... să-şi “ia traista în băţ” şi să plece oriunde în lume, în orice altă ţară s-ar simţi mai respectaţi şi mai protejaţi. Ciudat îndemn pentru un şef de stat; surprinzător şi ruşinos, mai ales fiindcă preşedintele unui stat are ca primă îndatorire morală, dacă vreţi, să facă în aşa fel încât cetăţenilor să le fie (mai) bine în ţara lor şi nu să-şi caute fericirea printre străini. Nu e nici un secret pentru nimeni. A-ţi părăsi ţara nu este deloc o alegere uşoară, cel puţin pentru unii. Fiindcă dacă majoritatea oamenilor de pe acest pământ au, mai ales acum, în epoca globalizării, posibilitatea de a alege, pentru a trăi, orice ţară doresc, alţii au nevoie de o complicată chimie şi de un imens curaj, provocat de un tragism poate greu de înţeles, atunci când trebuie să ia o astfel de hotărâre.
Aceştia sunt, de obicei, puţinii dintre noi care mai cred că, dacă o ţară poate fi aleasă din multele care se află pe acest glob pământesc parcă tot mai mic, patria nu este decât una. Este acel “acasă” unde te poţi întoarce oriunde, asemeni “fiului rătăcitor”. Şi înainte de 1989, deşi aveam graniţele închise şi păzite de securiştii lui Ceauşescu, românii vorbeau la fel de mult despre plecarea din ţară. Îmi amintesc bine cum cei care reuşiseră să “aleagă libertatea”, după cum se spunea pe atunci, când relativ puţini reuşeau să scape, uneori riscându-şi viaţa din “raiul comunist”, ne trimiteau nouă şi familiilor rămase în ţară fotografii incredibile, în care se “împodobeau” cu cârnaţi în chip de colane şi ţinând în braţe şunci imense de porc. Fericirea li se citea de la o poştă pe chipuri, radiau de bucurie că pot cumpăra alimente, maşini, etc. Dar din jurnalele unor scriitori, publicate după 1989, am înţeles un lucru de care, de altfel, nu m-am îndoit niciodată: cei puţini care erau refugiaţi de conştiinţă au avut de suferit, plecând din România, una dintre cele mai sfâşietoare drame.
Aceea de a nu mai avea un “acasă”, aceea de a-şi fi pierdut patria. De a-şi fi pierdut, într-un fel anume, chiar propriul suflet... E de ajuns să citim jurnalele Monicăi Lovinescu, Paul Goma, Sandei Stolojan, ale unor artişti de excepţie care nu se feresc să recunoască impactul tragic, în viaţa şi în cariera lor, pe care l-a constituit pentru ei părăsirea singurei ţări în care s-au simţit vreodată acasă. Pentru acest tip de oameni, care, în ciuda talentului, inteligenţei şi uneori geniului lor vor pleca sau se gândesc să părăsească România, scriu acum aceste rânduri, spunându-le că acolo unde vor trăi vor rămâne întotdeauna nişte străini. Chiar dacă îi înţeleg şi pe ceilalţi, de atunci şi de acum, refugiaţii economici, pe care dl Băsescu îi trimite în exil fără nici o tresărire şi pentru care raportarea la economic înclină balanţa hotărârilor înspre căutarea fericirii aiurea în lume, după principiul “patria e acolo unde îţi este bine”. Propun această temă mai ales pentru aceia dintre noi pentru care “binele” acesta nu se rezumă doar la binele economic.
Pentru aceia care au ales să rămână şi să reziste, acceptând că o mare parte din orice fel de bine înseamnă chiar greutatea şi impactul acelui “a muri puţin” din rondelul lui Haraucourt. Nu ştiu cine are dreptate, dacă am pune problema în acest fel, încât să vedem ce e mai bine de făcut. Sărăcia nu a fost niciodată frumoasă, deşi a fi sărac în România este cel mai rău lucru. Nu vreau să dau soluţii, dar am scris aceste rânduri ca un omagiu şi ca o recunoaştere a gestului celor care nu se gândesc să părăsească acum România. Sunt, cu siguranţă, foarte mulţi care au ales să rămână. Oameni talentaţi, despre care am certitudinea că vor face aici, în ţara lor, lucruri minunate. Pentru că, uneori, cele mai reuşite lucruri nu le poţi face, oricât de mult talent ai avea, DECÂT în ţara ta... Celor care au rezistat mirajului unei cariere în Vest, acelora care fac eforturi supraomeneşti să reziste într-un mediu ostil.
Dar aşa cum este el acum, acest mediu poate fi cheia şi materia, esenţa a chiar ceea ce poate însemna devenirea lor. Pentru această categorie de oameni, mai ales cei tineri, cei care au cu adevărat ceva de spus în arte, în literatură, în filosofie, etc., cred că “sfatul părintesc” al preşedintelui este şi ar trebui să fie de neurmat. Cine are răbdarea să citească, aşa cum am spus, jurnalele unor români de seamă care au fost siliţi să-şi părăsească ţara, acest spaţiu vital(compus din aşa de multe nuanţe, amintiri, oameni, alegeri, peisaje, gusturi, amărăciuni şi atâtea altele...) va descoperi nişte oameni trişti, traumatizaţi iremediabil. Şi poate că ar trebui să se gândească de două ori ce anume îşi doresc să rămână din tot ce înseamnă EI, în profunzimile lor, minuni pe care în momentul acesta poate că nici nu şi le bănuiesc. Nu ştiu şi nici nu-mi propun să analizez ce anume înseamnă “a fi realizat”, din punctul de vedere al majorităţii cetăţenilor şi nici nu este relevant în economia acestui text. Aş vrea doar să mă asigur că măcar o parte dintre cei care se află în situaţia de a-şi părăsi ţara mai au răbdare să se gândească la versurile lui Haraucourt: “Partir c’est mourrir un peu...”
P.S. Petru Popescu, într-un interviu cu Marius Tucă: “Tot ce înseamnă amintire despre România, în general, chiar dacă nu îmi dau seama tot timpul dacă într-adevăr articulez cuvinte în vis, este în româneşte şi este foarte fizic. Am visat uneori mirosuri, am visat umiditatea Bucureştiului, pe care am uitat-o în California. Şi au fost foarte multe dăţi în care l-am visat pe tatăl meu, şi continui să îl visez. Toate aceste vise se petrec în româneşte. Se întâmplă însă ceva interesant. Tot ce visez în legătură cu copiii mei, care nu sunt născuţi în România, visez în limba engleză, dar am uneori vise în care eu, fratele meu, Pavel, şi copiii mei suntem de aceeaşi vârstă. Mergem împreună pe o plajă, parcă nu există niciun fel de sentiment că este pe alt continent, într-o altă ţară. Sunt bucăţi din mine şi se întâmplă într-un fel de Românie cerească în care suntem toţi copii. Cred că transfer copilăria copiilor mei, care nu s-a petrecut în România, într-o Românie a fanteziei. Nu vorbim, ne plimbăm. Cu tatăl meu vorbesc în româneşte în vis. Tatăl meu avea o expresie. Când începea să explice ceva, spunea, ca o concluzie: «Simplu». Aud această vorbă uneori, în vis, şi mă trezesc dimineaţa cu un fel de simţ al hotărârii, ca şi cum am rezolvat ceva şi trec la faza a doua.”
Aceştia sunt, de obicei, puţinii dintre noi care mai cred că, dacă o ţară poate fi aleasă din multele care se află pe acest glob pământesc parcă tot mai mic, patria nu este decât una. Este acel “acasă” unde te poţi întoarce oriunde, asemeni “fiului rătăcitor”. Şi înainte de 1989, deşi aveam graniţele închise şi păzite de securiştii lui Ceauşescu, românii vorbeau la fel de mult despre plecarea din ţară. Îmi amintesc bine cum cei care reuşiseră să “aleagă libertatea”, după cum se spunea pe atunci, când relativ puţini reuşeau să scape, uneori riscându-şi viaţa din “raiul comunist”, ne trimiteau nouă şi familiilor rămase în ţară fotografii incredibile, în care se “împodobeau” cu cârnaţi în chip de colane şi ţinând în braţe şunci imense de porc. Fericirea li se citea de la o poştă pe chipuri, radiau de bucurie că pot cumpăra alimente, maşini, etc. Dar din jurnalele unor scriitori, publicate după 1989, am înţeles un lucru de care, de altfel, nu m-am îndoit niciodată: cei puţini care erau refugiaţi de conştiinţă au avut de suferit, plecând din România, una dintre cele mai sfâşietoare drame.
Aceea de a nu mai avea un “acasă”, aceea de a-şi fi pierdut patria. De a-şi fi pierdut, într-un fel anume, chiar propriul suflet... E de ajuns să citim jurnalele Monicăi Lovinescu, Paul Goma, Sandei Stolojan, ale unor artişti de excepţie care nu se feresc să recunoască impactul tragic, în viaţa şi în cariera lor, pe care l-a constituit pentru ei părăsirea singurei ţări în care s-au simţit vreodată acasă. Pentru acest tip de oameni, care, în ciuda talentului, inteligenţei şi uneori geniului lor vor pleca sau se gândesc să părăsească România, scriu acum aceste rânduri, spunându-le că acolo unde vor trăi vor rămâne întotdeauna nişte străini. Chiar dacă îi înţeleg şi pe ceilalţi, de atunci şi de acum, refugiaţii economici, pe care dl Băsescu îi trimite în exil fără nici o tresărire şi pentru care raportarea la economic înclină balanţa hotărârilor înspre căutarea fericirii aiurea în lume, după principiul “patria e acolo unde îţi este bine”. Propun această temă mai ales pentru aceia dintre noi pentru care “binele” acesta nu se rezumă doar la binele economic.
Pentru aceia care au ales să rămână şi să reziste, acceptând că o mare parte din orice fel de bine înseamnă chiar greutatea şi impactul acelui “a muri puţin” din rondelul lui Haraucourt. Nu ştiu cine are dreptate, dacă am pune problema în acest fel, încât să vedem ce e mai bine de făcut. Sărăcia nu a fost niciodată frumoasă, deşi a fi sărac în România este cel mai rău lucru. Nu vreau să dau soluţii, dar am scris aceste rânduri ca un omagiu şi ca o recunoaştere a gestului celor care nu se gândesc să părăsească acum România. Sunt, cu siguranţă, foarte mulţi care au ales să rămână. Oameni talentaţi, despre care am certitudinea că vor face aici, în ţara lor, lucruri minunate. Pentru că, uneori, cele mai reuşite lucruri nu le poţi face, oricât de mult talent ai avea, DECÂT în ţara ta... Celor care au rezistat mirajului unei cariere în Vest, acelora care fac eforturi supraomeneşti să reziste într-un mediu ostil.
Dar aşa cum este el acum, acest mediu poate fi cheia şi materia, esenţa a chiar ceea ce poate însemna devenirea lor. Pentru această categorie de oameni, mai ales cei tineri, cei care au cu adevărat ceva de spus în arte, în literatură, în filosofie, etc., cred că “sfatul părintesc” al preşedintelui este şi ar trebui să fie de neurmat. Cine are răbdarea să citească, aşa cum am spus, jurnalele unor români de seamă care au fost siliţi să-şi părăsească ţara, acest spaţiu vital(compus din aşa de multe nuanţe, amintiri, oameni, alegeri, peisaje, gusturi, amărăciuni şi atâtea altele...) va descoperi nişte oameni trişti, traumatizaţi iremediabil. Şi poate că ar trebui să se gândească de două ori ce anume îşi doresc să rămână din tot ce înseamnă EI, în profunzimile lor, minuni pe care în momentul acesta poate că nici nu şi le bănuiesc. Nu ştiu şi nici nu-mi propun să analizez ce anume înseamnă “a fi realizat”, din punctul de vedere al majorităţii cetăţenilor şi nici nu este relevant în economia acestui text. Aş vrea doar să mă asigur că măcar o parte dintre cei care se află în situaţia de a-şi părăsi ţara mai au răbdare să se gândească la versurile lui Haraucourt: “Partir c’est mourrir un peu...”
P.S. Petru Popescu, într-un interviu cu Marius Tucă: “Tot ce înseamnă amintire despre România, în general, chiar dacă nu îmi dau seama tot timpul dacă într-adevăr articulez cuvinte în vis, este în româneşte şi este foarte fizic. Am visat uneori mirosuri, am visat umiditatea Bucureştiului, pe care am uitat-o în California. Şi au fost foarte multe dăţi în care l-am visat pe tatăl meu, şi continui să îl visez. Toate aceste vise se petrec în româneşte. Se întâmplă însă ceva interesant. Tot ce visez în legătură cu copiii mei, care nu sunt născuţi în România, visez în limba engleză, dar am uneori vise în care eu, fratele meu, Pavel, şi copiii mei suntem de aceeaşi vârstă. Mergem împreună pe o plajă, parcă nu există niciun fel de sentiment că este pe alt continent, într-o altă ţară. Sunt bucăţi din mine şi se întâmplă într-un fel de Românie cerească în care suntem toţi copii. Cred că transfer copilăria copiilor mei, care nu s-a petrecut în România, într-o Românie a fanteziei. Nu vorbim, ne plimbăm. Cu tatăl meu vorbesc în româneşte în vis. Tatăl meu avea o expresie. Când începea să explice ceva, spunea, ca o concluzie: «Simplu». Aud această vorbă uneori, în vis, şi mă trezesc dimineaţa cu un fel de simţ al hotărârii, ca şi cum am rezolvat ceva şi trec la faza a doua.”
DISTRIBUIE
Comenteaza
