Aveam în minte doar generalităţi despre Xiamen, un oraş ceva mai întins decât Berlin-ul, răspândit pe insule şi peninsule din strâmtoarea Taiwanului. De pildă, că a fost o sursă majoră de emigraţie chineză (revenită la faţa locului cu investiţii, inclusiv aceea a unei universităţi, deja în 1921), că este printre cele mai preferate oraşe din China sau că a fost una dintre primele „zone economice libere", în care s-a pus în aplicare politica iniţiată de Deng Xiaoping în 1978.
La Xiamen dai de o modernitate exorbitantă, plasată într-o mare de verdeaţă şi flori subtropicale, cu o temperatură de vară târzie în decembrie. Nu poţi să nu fii sensibil la eleganţa arterelor şi buna absorbţie a liniilor arhitecturale moderne şi a celor chineze tradiţionale, la autostrăzile plasate pe suporturi plantate în mare (China fiind astăzi locul multor asemenea autostrăzi), la insulele încântătoare şi pietrele ce se ridică din mare precum balenele, la infrastructura turistică de bun gust ce asigură oraşului, alături de educaţie, a doua industrie ce-l susţine.
Înainte însă de decolarea de pe aeroportul din München, a trebuit să-mi dau seama că ascensiunea Chinei, pe care o comentasem după călătorii anterioare, începe să aprindă controverse. Presa internaţională, în mod exact cea americană, germană şi chineză („China Daily", 6-7 dec.2014), tocmai exprima situaţia creată de două evenimente.
Pe de o parte, a fost vorba de o carte a lui Marshall Sahlins, cunoscutul antropolog din Chicago, care vede în promovarea culturală, realizată de Institutele Confucius, o acţiune de răspândire a unei politici străine de libertatea academică. Această carte l-a incitat pe congressmanul Christofer Smith să ia poziţie, iar Universitatea din Chicago a decis sistarea negocierilor pentru continuarea funcţionării Institutului Confucius în cadrul ei.
Pe de altă parte, a fost vorba de interviul fostului cancelar federal Helmut Schmidt, care a arătat, cu ocazia prezentării cărţii China regieren (Beijing, 2014), a preşedintelui Xi Jinping, că s-a ajuns la o asimetrie: liderii chinezi cunosc mai bine ce se petrece în restul lumii, decât cunosc partenerii lor europeni China. Lansând acelaşi volum la târgul de carte de la Frankfurt am Main, fostul cancelar german Gerhard Schröder a subliniat că ascensiunea Chinei actuale este în interesul Europei. Ambele intervenţii au suscitat opinii în spectrul politic german.
Desigur că din împrejurarea că unii lectori ai Institutelor Confucius nu discută politica ţării lor, nu rezultă neapărat violarea libertăţii academice. Profesori chinezi emigraţi de multă vreme în SUA aveau să arate, de altfel, că acei lectori pot să nu discute tema deoarece nu erau pregătiţi să o facă. În definitiv, ia timp formarea culturii indispensabile abordării temeinice a unei teme ce câştigă practic lună de lună noi date.
Spiritele se despart de multă vreme în asemenea chestiuni. Sunt de părere că nu este realist să ne aşteptăm ca termenii în care chinezii (moştenitori ai unei culturi străvechi, extrem de greu de sintetizat, cum constată Shi Zhongwen şi Chen Quiaosheng în La Culture Chinoise. L'incroyable richesse d'une civilisation millenaire, Beijing, 2014) consideră lumea să fie automat cei ai culturii în care noi, ca europeni, ne-am format. Pe de altă parte, viaţa intelectuală a Chinei actuale învederează că preluarea conceptelor europene înaintează, cum se poate observa în librării, la Beijing sau Shanghai şi, în mod exact, parcurgând cărţi precum cele semnate de Chu Yu (Criticism of the Chinese People's Thinking. All decided by the pattern of thinking (Beijing, 2009), de Hu Angang, China in 2020. A New Type of Superpower (Washington DC, 2011), de Yu Keping, Democracy Is a Good Thing (Washington DC, 2011), de Liu Jie, Human's Rights: China's Road (Beijing, 2014), sau în reviste, ca cea editată de Du Guiping, Seeking Truth (Harbin, 2014).
Această viaţă intelectuală conţine, însă, şi un efort de punere în valoare a opticilor proprii. Aşa stând lucrurile, şi noi, europenii, şi chinezii trebuie să fim destul de deschişi şi de reflexivi pentru a putea capta de fiecare dată problemele concrete pe care vrem să le abordăm, dincoace de viziunile moştenite, care pot fi diferite. Cine duce discuţia direct în viziuni asupra lumii are puţini sorţi să înţeleagă despre ce este vorba şi să coopereze.
În ceea ce priveşte opiniile, oricare ar fi ele, se impune verificarea în raport cu stările de lucruri. Dincoace de verificare, însă, este nerealist să nu acceptăm că dezvoltările din China ultimelor trei decenii (pe care unii le consideră „miraculoase"!) ne pun în faţa nu doar a obligaţiei de a ne informa, ci şi a solicitării de a reflecta asupra aplicării conceptelor. S-ar putea - experienţa este încă deschisă - să trebuiască amendată pretenţia de a vedea China practicând fără rezerve felul de a gândi lumea în alternativele cu care modernitatea târzie ne-a obişnuit. Numai cine este gata să preia informaţii până la nivelul la care devine disponibil să-şi dezvolte propriul cadru conceptual poate face faţă situaţiei.
Cele două evenimente editoriale au aprins discuţii privind inserarea Chinei nu doar în economia mondială, ci şi în cultura lumii de azi. A sosit ora la care trebuie acceptat că, în zilele noastre, în multe teme se întâlnesc, două culturi - cea euroamericană şi cea chineză - cu prestaţii profilate şi pretenţii de universalitate, iar faptul provoacă opinii felurite. Unii văd doar diferenţele. Alţii, începând cu Alfred North Whitehead, văd mai curând, dincolo de modalităţile de expresie, abordări convergente (de pildă, Confucius şi pragmatismul lui John Dewey). Voi trata în alt loc, cu mai mult spaţiu la dispoziţie, temele concrete şi particularităţile întâlnirii ce se produce în anii noştri, dar, spre a nu lăsa neclarităţi, aş spune aici că, poate pentru prima oară, cultura modernă a Europei întâlneşte o cultură cu alte puncte de plecare, dar care oferă ea însăşi contribuţii durabile, în acord cu exigenţele modernităţii. Nu întâmplător, pentru personalităţi reflexive, de la Max Weber şi John Dewey, la Helmut Schmidt, chestiunea de primă instanţă era dezlegarea unui „mister", care rămânea cultura chineză. Acum, acest „mister" se dezvăluie ca o experienţă de cunoaştere şi de viaţă ce susţine o ascensiune istorică - cea a Chinei din ultimii treizeci de ani.
În abordarea acestei întîlniri, nu dau rezultate câteva formule ce vin din trecut, dar ale căror stafii mai bântuie astăzi. Nu dă rezultate, de pildă, privirea situaţiei prin prisma „războiului social mondial", pe care unii o preiau de data aceasta dintr-un arsenal dubios (vezi, de pildă, ce trecere are Ernst Nolte printre cititori care nu şi-au format la timp cultura istorică!). Această formulă ideologizează istoria şi priveşte societăţile ca luptă de excludere a unora de către ceilalţi.
Nu dă rezultate nici privirea situaţiei prin prisma „războiului culturilor", câtă vreme culturile sunt socotite aidoma organismelor, închise în sine. Această formulă relativizează totul cu suficienţă (aşa cum se vede în noua escaladare a temei opoziţiei dintre „asiatism" şi „europenism"!), astfel încât experienţa diferitelor culturi nu spune nimic. Aşa cum, spre exemplu, însăşi raportarea culturii europene de după Al Doilea Război Mondial, la „fiica" ei de odinioară, cea americană, a probat, dă rezultate doar o interacţiune în care partenerii sunt dispuşi la reflexivitate.
Conferinţa reţelei globale a Institutelor Confucius a prilejuit reafirmarea cu accente noi a opţiunilor favorabile deschiderii spre diversitate. Menţionez, fie şi în treacăt, că reţeaua dirijată de fundaţia Hanban este la această oră cea mai mare reţea de promovare a unei culturi în lume, ea operând acum cu 475 de institute, 851 de „clase Confucius", în 126 de ţări. Tonul reafirmării menţionate l-a dat vicepremierul Liu Yandong, care a făcut bilanţul a zece ani de istorie a reţelei. Aceasta „a deschis un capitol nou în schimbul dintre civilizaţia chineză şi alte civilizaţii diversificate" ca urmare a cultivării „răspunsului activ la tendinţa globală a comunicării interculturale" şi a „aderenţei la principiile fondatoare ale reformei, inovaţiei şi constantei înnoiri". Oficialul chinez a pus în relief importanţa crucială a „win-win strategy of opening up" pe fondul implicării Institutelor Confucius amplasate pe întregul glob în dezvoltarea de la faţa locului. „Este esenţial - declara Liu Yandong - să se acţioneze în linie cu scopul poziţionării instituţiilor gazdă şi să se devină parte integrantă a strategiei de dezvoltare, cu cultivarea intensă a talentelor, a cercetării sinologice şi a internaţionalizării".
Cunoscutul preşedinte de la Brooklins Institution (Washington DC), John L.Thornton, a schiţat în faţa participanţilor un tablou al situaţiei din lume („the most complex decade in 70 years"), cu globalizarea a cărei viteză creşte, cu Europa în recesiune, cu SUA în căutarea relansării, cu China în ascensiune („the rise of China"), cu nevoia perceptibilă a reorganizării relaţiilor internaţionale pe „principiul win-win", care are acum printre avocaţi marea ţară de la Răsărit. O parte a populaţiei din ţările cele mai dezvoltate - a continuat cunoscutul politolog american - este încă circumspectă în privinţa Chinei. Însăşi presa chineză evoca (vezi Daily China, 8 dec. 2014), de altfel, faptul că, la un sondaj recent în rândul cetăţenilor altor ţări, 71% dintre respondenţi consideră China ca supraputere economică, 36% şi ca una politică, 33% drept una militară, 29% ca una culturală, iar 57% văd în China o ţară „prietenoasă şi cooperativă". Generaţiile noi văd însă China mai bine şi perspectivele sunt dintru început favorabile pentru o activitate plină de încredere a Institutelor Confucius.
Unul din întreprinzătorii chinezi cu acţiune globală, Li Dongsheng, de la Thomson C.L. Corporation, a adus în discuţie importanţa vederilor lui Confucius, organizate în jurul valorii „bunăvoinţă (benevolence)", în management. El a arătat, folosind şi experienţa celor de la vârful firmelor Sony, Samsung, Panasonic - inspiraţi mărturisit de Confucius şi conduşi de maxime precum „o minte hotărâtă este cheia succesului", „compania este suma angajaţilor săi", „managementul se face cu oameni" - cum s-a ajuns la un management performant. În plus, el a propus o modelare a abordării manageriale inspirate de Confucius. Li Dongsheng a argumentat că, pentru a deveni un „antreprenor de succes", este nevoie de „personalitate" (cu „simţ al responsabilităţii", în primul rînd), „business acumen" („abilitate de a lua decizii"), „caracter", „cunoştinţe manageriale" („abilitate organizaţională"). El a pus în relief legăturile lăuntrice dintre „aspiraţie", „hotărâre" şi „responsabilitate" înăuntrul „calităţilor antreprenoriale". Conferinţa renumitului întreprinzător chinez a ilustrat la ce nivel de competenţă şi reflexivitate se plasează în China pregătirea managerilor şi cum se înţelege valorificarea patrimoniului cultural propriu chiar în domeniul aparent irelevant al comportamentului celui care ia decizii.
Răspunzând tezelor antropologului american, directorul general al Hanban, Xiu Lin, l-a invitat oficial pe autor să accepte o vizită în China pentru a cunoaşte activitatea Institutelor Confucius şi a propus recunoaşterea diversităţii culturilor ce aspiră legitim la universalitate. Ministrul chinez a preconizat concentrarea acestor institute asupra istoriei, artei, literaturii, filosofiei, la distanţă de abordări politice, şi a anunţat că, după câteva zile, Universitatea din Chicago a reluat negocierile pentru o nouă perioadă de activitate a Institutului Confucius înăuntrul ei.
Dezbaterea pe podium din forumul consacrat temei „Statutului legal al Institutelor Confucius" a devenit, mai cu seamă în contextul celor două evenimente, centrală în cadrul conferinţei globale de la Xiamen. Paneliştii aveau de dat răspuns la două întrebări. Care este formula juridică de viitor a Institutelor Confucius - părţi ale universităţilor gazdă sau unităţi independente în ţările respective? Cum se poate asigura managementul de succes al acestor institute care au deja un spectru întreg de activităţi, de la învăţarea limbii chineze de către oameni de la faţa locului, la elaborarea de „China studies" şi de sprijinire a cooperărilor dintre ţări? Cum era de aşteptat, răspunsurile s-au diversificat. De la cele din Australia, care au îmbrăţişat fără rezerve formula „parte a universităţii gazdă", la cele din Germania, unde Institutele Confucius sunt „unităţi legal independente" ce colaborează cu universităţile, cu implicaţiile manageriale de rigoare.
Este aici o chestiune bogată în implicaţii de toate felurile. Am pledat pentru a se iniţia Institute Confucius, în funcţie de oportunităţi, ca părţi ale universităţilor, dar şi pentru a progresa, cât se poate de rapid, spre statutul legal de unităţi independente, ce cooperează cu universităţile şi alte unităţi de drept public şi drept privat şi desfăşoară o gamă largă de activităţi, de la învăţarea limbii, la studiile sinologice. Am argumentat că Institutele Confucius sunt altceva decât departamentele de sinologie, care există deja în mari universităţi, şi că, prin programul lor mult mai complex, institutele din reţeaua Hanban au nevoie de o concepere holistă. Mulţi participanţi au arătat că este timpul ca acţiunile de cooperare cu instituţiile de învăţămînt superior să fie negociate pe termen lung. Paşii cei mai importanţi care urmează ar fi util să fie includerea limbii chineze şi a studiilor de sinologie în curriculum-ul respectivei universităţi, cu absorbţia corespunzătoare a personalului de specialitate în staff-ul didactic.
Reuniunea globală care s-a desfăşurat la Xiamen a prilejuit adoptarea unor măsuri semnificative, în mare măsură noi. Este vorba de trecerea la constituirea de „Institute Confucius model", care vor încorpora paşi privind staff-ul şi curriculum-ul, împreună cu angajamente clare ale universităţilor gazdă în materie de infrastructură şi autonomie financiară. Este vorba de înfiinţarea „Academiei" de pregătire a directorilor de Institute Confucius. Este vorba de organizarea asociaţiei absolvenţilor acestor institute şi de amplificarea susţinerii programelor de învăţare a limbii chineze din diferite ţări. Sunt evident, măsuri pe care le poate lua o ţară cu ponderea Chinei şi cu o reţea globală deja exersată, ce anunţă un competitor de neobişnuită vigoare în domeniul promovării culturii.
Învăţarea limbii chineze are, în orice caz, un sprijin deosebit de amplu. Zăbovind de această dată la „Institute of Global Chinese Language Teacher Education" din Shanghai - care, la abia cinci ani de la înfiinţare, este plin de oaspeţi din SUA, Germania, Franţa, interesaţi să interacţioneze cu noua unitate de promovare a învăţării chinezei pe glob - îţi dai seama încă o dată cu ce minţi solid pregătite şi motivate se lucrează.
