El a făcut atunci, pe lângă remarca privind inteligenţa ce se cheltuie în unele intervenţii, patru observaţii. Prima era aceea că la noi "lumea oboseşte repede", încât ai puţine şanse să convingi cu argumentări cultivate şi raţionamente prelungite. Trebuie să o iei cât mai direct, chiar cu riscul de a fi socotit insuficient de estet. A doua: se preţuiesc opiniile tăiate cu barda, fără ca opinentul să-şi pună întrebări sau să se îndoiască de propria aserţiune (stă în picioare? nu cumva lucrurile sunt mai complicate? etc.). "Calitatea ideilor bucureştene este de a fi nu numai nervoase, dar şi exclusive. Ele nu rabdă o trecere pe alt plan decât al lor". Aici nu ţine cu nuanţări. A treia observaţie: recursul iute, de multe ori direct, fără preambul, la acuzare, imprecaţie, la "înjurătură". Se afirmă, fără remuşcare, lucruri grave - "grave chiar pentru o societate ca a noastră, în care se înjură atât de lesne". Opinentul nici nu mai este interesat de ceea ce se petrece, pentru el important este să trimită delaţiunea, diversiunea, acuzarea oarbă sau "înjurătura". În sfârşit, a patra observaţie: în pofida disgraţioaselor lor raporturi, preopinenţii au ciudăţenia să se declare, la nevoie, "prieteni". "În cultură, ca şi în parlament, oamenii se înjură la tribună şi se împacă la bufet. Compromisul este floarea violenţei. Avem de aceea o cultură de brutalităţi şi tranzacţii". Nefiind nimic serios, lipsind orice regulă, iar convingerile fiind de gumă, orice dispută se încheie siropos.
Stăm astăzi altfel? Dezbaterile, câte sunt, adică prea puţine, nu pot fi duse departe, căci ghilotina "falsului concret", cum ar spune Hegel, le retează vârful. Se discută bunăoară statul de drept, dar este prea obositor chiar şi pentru cei care azi se dau specialişti în domeniu, să ia în seamă ce spun mari gânditori recenţi, precum Rawls, Bobbio, Dworkin, Habermas, Böckenförde, despre funcţionarea şi presupoziţiile dreptului. Nu este vorba de a umple discuţia cu citate, ci de a lua în seamă ideile bune, ce rămân fecunde pentru a acţiona şi a trăi. Apoi, formulările elegante conving pe prea puţini. Nu este vorba de a accepta limbajul lui Heidegger sau Derrida, dar abia cu ajutorul limbajului evoluat pătrundem în profunzimea realităţilor. Mai departe, delaţiunea, diversiunea, "înjurătura" nu sunt în scădere. În fapt, se discută la subiect prea puţin, căci se caută continuu şansa lovirii celuilalt. În sfârşit, nici acum nu se înţelege că disputa nu trebuie să se încheie nici cu păruiala, dar nici cu caragialescul "pupat toţi Piaţa Independenţii". În cazul optim, cu soluţia mai bună.
Nu stăm astăzi mai bine, în pofida diferenţelor de timp şi context. Mai degrabă, la observaţiile lui Mihail Sebastian privind starea deloc salutară a dezbaterii publice, putem adăuga altele, critice prin forţa realităţii. Dintre acestea, am în vedere aici trei: dificultatea de a stabili cu acurateţe faptele, invazia inculturii şi recursul copios la sofisme. Să le caracterizăm pe scurt.
La noi, pasul oarecum preliminar al oricărei discuţii cu sens, cel al stabilirii faptelor, se dovedeşte a fi greu de făcut. Se evaluează persoane, dar nu se poate cita vreo propoziţie sau acţiune precisă a acestora. Faptele sunt înlocuite cu zvonurile, cu aproximările, cu impresiile, cu generalităţi necontrolabile. Împrecizia este endemică. Se preia zvonul lansat de cineva, care este luat ca fapt şi răspândit fără verificare. Zvonistica este mai tare decât informaţia curată şi, până la urmă, decât realitatea. Să ne amintim că cel care a contribuit la fondarea sociologiei, Durkheim, era foarte preocupat de stabilirea faptelor şi considera "exterioritatea", adică independenţa de subiectivitatea celui care se pronunţă, una dintre caracteristicile faptului. Or, la noi se manifestă prea puţină exigenţă privind faptele, iar, mai nou, nici măcar sociologii nu mai insistă asupra diferenţei dintre fapte şi subiectivismele (zvonuri, impresii, trăiri pur subiective etc.) fatale ale vieţii sociale.
Rămâne prea mare suprafaţa dezbaterii publice în care ignoranţa controlează deciziile. Se exercită, bunăoară, drepturile şi libertăţile omului, ceea ce este un progres enorm, dar s-a pierdut înţelegerea demnităţii umane ca bază a acestora. Ca efect, se stigmatizează persoane fără a lua în seamă împrejurarea că fiecare persoană are demnitatea proprie, de care nimeni nu are voie să dispună. Se controversează asupra statului de drept din poziţii de la început rupte de cunoştinţele actuale. Unii se cred apărătorii statului de drept fetişizând persoane, alţii îi contestă justificat pe aceştia, dar nu ştiu să-şi argumenteze optica. Sau, ca alt exemplu, se folosesc copios clişee, în evaluări de persoane, în interpretări de fapte, în politica externă, în orice, fără cea mai mică îndoială, decum metodica îndoială cartesiană, privind valabilitatea lor.
Violarea regulilor de gramatică a limbii urcă, se observă uşor, la nivele aşa-zise înalte. Şi mai răspândită este, însă, încălcarea regulilor de logică, dar la aceasta se reacţionează puţin, căci însuşirea logicii este şi mai lacunară decât însuşirea gramaticii. Am arătat, într-un inventar recent al sofismelor vieţii publice de la noi (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, 2013), cât de frecvent se comit erori de logică şi care sunt acestea. Este destul să amintesc că sofisme precum "ad hominem" (de pildă, cutare nu trebuie ascultat, căci nu e de al nostru) sau "non causa, pro causa" (cauza falsă) sau "ad verecundiam" (invocarea autorităţii în materie de adevăr sau justeţe) se folosesc aproape la tot pasul.
Desigur că în faţa acestor observaţii - nu se stabilesc cu acurateţe faptele, incultura se lăţeşte, logica se încalcă - unii vor replica: "sunt aspecte formale, mai important este conţinutul dezbaterii". Replica la îndemână este pe înţelesul oricui: faptul că lumea civilizată dă importanţă acestor aspecte desconsiderate de unii ca "formale" este proba istorică a importanţei lor. Dezordinea discursivă este, în mod evident, sursă sigură de sărăcie. Nu poţi ajunge la bunăstare, încălcând asemenea reguli. Iar dacă încălcarea lor nu este sancţionată imediat, nu înseamnă că scadenţa va lipsi.
