A doua prejudecată este că doar credinţa trăită în intimitate contează, restul, acţiunile personale şi alte manifestări exterioare, fiind nesemnificativ. Ambele prejudecăţi întâmpină astăzi contraargumente hotărâtoare (pe unele le-am desfăşurat în volumele "Religia în era globalizării", 2005, şi "Teologia şi philosophia hodje", 2008). Aceste contraargumente sunt parte a culturii de astăzi, încât cel care este în mod serios religios şi responsabil le ia în seamă. După cum ar trebui să le ia în seamă şi cei care se pronunţă asupra religiei.
Pentru cine împărtăşeşte tradiţia iudeo-creştină (folosesc acest termen consacrat de Jean Danielou) rămâne crucială relaţia dintre „Iisus escatologic" şi „Iisus istoric", adică dintre Iisus redat de Noul Testament ca mesia şi Iisus prezentat de cercetările istorice din ultimii două sute cincizeci de ani, în fapt de la Reimarus încoace. Suntem după schimbări majore, iar generaţiile care trăiesc astăzi pot cunoaşte, mai bine decât oricare altă generaţie din două milenii de creştinism, ceea ce s-a petrecut în Galileea şi la Jerusalim înainte de naşterea lui Iisus din Nazareth, în timpul vieţii lui pământeşti şi după crucificare. Câte dintre aceste cunoştinţe sunt accesibile, la noi, publicului larg? Care este nivelul general de cunoaştere? Cât ţine seama liturghia de cunoştinţele noi? Din păcate, traducerile dintr-o literatură mondială foarte prestigioasă sunt prea puţine, iar cercetările autohtone lipsesc. De aceea, ca să iau doar un exemplu, monumentala interpretare din Jesus von Nazareth (2006), datorată lui Joseph Ratzinger-Benedict XVI, nu a stârnit pe aceste meleaguri decât infime comentarii.
Am evocat în alt loc literatura majoră a temei „Iisus istoric". Aici mă refer doar la cercetările de arheologie biblică. Aceasta nu este o disciplină recentă, dar în ultimul secol a adus noutăţi ce au făcut istoria iudeo-creştină din Ţara Sfântă verificabilă în termeni concreţi. Cu puţin mai mult de un deceniu în urmă, autori americani au listat descoperirile ce marchează timpul nostru (vezi John D.Crossan, Jonathan L.Reed, "Excavating Jesus. Beneath the Stones, Behind the Texts", Harper, San Francisco, 2001). Sunt descoperiri arheologice, precum inscripţia privindu-l pe Pilat din Pont, casa şi barca lui Petru de la Tiberia, vestigiile de la Jerusalim şi Cesareea ale lui Herod cel Mare, oraşele Sephoris şi Tiberia ale lui Herod Antipa, primele sate evreieşti în Galileea, monumentele rezistenţei evreieşti de la Masada şi Qumran, osuarul lui Caiafa, schelete ale unor crucificaţi, alte osurare (autorii exaltând importanţa celui al lui Jacob cel Drept, care nu se confirmă, totuşi!). Sunt apoi, notează autorii, descoperiri scripturale ca, de pildă, manuscrisele de la Marea Moartă, codicele Nag Hammadi, la care se adaugă interpretări noi, precum cea care vizează dependenţa lui Matei şi Luca de Marcu, a celor trei evanghelişti de o evanghelie sursă (acea căutată încă evanghelie Q), dependenţa lui Ioan de evangheliile sinoptice, independenţa lui Toma de ceilalţi evanghelişti şi existenţa unei surse diferite pentru Petru, diferenţele dintre Pavel şi Ştefan. La acestea putem adăuga noutăţile cercetării istoriei romanilor şi ale istoriografiei evreieşti (care permit, între altele, mai profunda înţelegere a interacţiunii fariseilor, saduceenilor, esenienilor, creştinilor înăuntrul iudaismului vremii), descoperirea de scrieri neinterpolate (precum cea a unor fragmente ale lui Josephus Flavius), lectura scrierilor în ebraica vremii (nu doar în greacă) şi, desigur, noile strategii de interpretare, care permit să se capteze contextul evreiesc, grecesc şi roman al elaborării evangheliilor.
Asemenea fapte îţi vin în minte citind extraordinara carte a lui Shimon Gibson, "The Final Days of Jesus. The Archeological Evidence" (Lion, Oxford, 2009). Acesta foloseşte cercetările arheologice, inclusiv personale (după mai mult de două decenii de săpături la Ierusalim), pentru a verifica traseul lui Iisus, mai ales săptămâna finală care a schimbat istoria lumii. Eminentul cercetător britanic combină, ca orice investigaţie de arheologie biblică temeinică din zilele noastre, constatările făcute în urma excavărilor cu datele înscrisurilor şi face deducţii riguroase. El aduce linii pentru un portret istoric demn de atenţie. Iisus s-a născut în anul 6 î.e.c. şi a fost crucificat în 30 e.c. (p.7). A fost echivalentul unui rabin instruit, gânditor cuprinzător („cosmopolitan individual, free thinker", cum spune Shimon Gibson la p.170), având capacităţi terapeutice ieşite din comun. A venit la Ierusalim, în „cetatea lui Dumnezeu", pentru sărbătoarea Paştilor şi cu intenţia precisă de a-şi face cunoscută viziunea. In săptămîna finală, înconjurat de discipolii săi, a atras din nou mulţimi mari de oameni, stârnind autorităţilor romane impresia unei mari forţe „disruptive", în vreme ce autorităţi ale Templului percepeau capacităţile terapeutice extraordinare ca ameninţare. După arestare, Iisus a fost dus mai întâi la Marele Preot iudaic, şi nu la autorităţile romane, într-un efort al lui Iosif din Arimathea de a preveni condamnarea. De teama impactului enorm al lui Iisus în rândul mulţimilor, în cele din urmă romanii au procedat la condamnare, văzând în Iisus „a subversive troblemaker and a leader of a potentially dangerous group of agitators and malcontents" (p. 86).
Portretul lui Iisus este sprijinit de Shimon Gibson pe argumente arheologice şi scripturale. Noutatea cercetării sale este, însă, şi mai conturată pe planul a ceea ce cercetătorul britanic localizează cu siguranţă. Este vorba de două contribuţii pe care el le aduce, sprijinite pe arheologia biblică. Prima se referă la stabilirea cu probabilitatea cea mai ridicată a locului în care a avut loc procesul lui Iisus şi condamnarea de către Pilat din Pont. Acest loc este, după cum permit să se conchidă excavările de la Poarta Esenienilor, în Jerusalimul de sus, pe latura vestică a palatului lui Herod cel Mare (p.106). A doua se referă la stabilirea locului Sfântului Mormânt. Shimon Gibson respinge, pe bună drepteate, propuneri fanteziste de localizare (precum Muntele Măslinilor sau Hinnom Valley) şi analizează cu atenţie propunerea multor arheologi şi teologi de a considera cunoscuta Garden Tomb, situată (pentru cei care sunt familiarizaţi cu harta Ierusalimului) la câteva sute de metri, spre nord, în afara zidului cetăţii, de ceea ce tradiţia socoteşte loc al Sfântului Mormânt. El conchide că tradiţia are în acest caz dreptate, chiar dacă, între timp, din vremea lui Hadrian, trecând prin Constantin, încoace, zona din jurul Golgotei a cunoscut schimbări arhitecturale (p.152 şi urm.). Shimon Gibson încheie riguroasa sa cercetare cu o concluzie pe care o cităm caatare: nu există explicaţie istorică pentru mormântul gol („the reality is that there is no historical explanation for the empty tomb[...]p.165).
