Autonomie, pentru că se poate

 
 
Păstrez discuţia în termeni pur teoretici, dar găsesc cel puţin cinci motive. 

1. Pentru că se poate. Proiectele sugerate propuneau modelul sud-tirolez. E un model generos, cu autonomie legislativă (solicitată în 1972, aplicată din 1992), cu competenţe exlusive în câteva domenii, şi autonomie financiară. Informaţiile despre acesta sunt oricum abundente şi nu şi-ar avea locul aici. Condiţia primordială este însă ca întreaga regiune devenită autonomă să fie capabilă – instituţional, administrativ şi birocratic – să poarte pe umeri în termeni de know-how şi resurse umane acest format de autonomie. Ea poate fi acordată gradual.

Nici Tirolul de Sud nu şi-a primit peste noapte beneficiile, dar şi-a folosit cu multă competenţă drepturile câştigate, contribuind – mai ales din anii ’80 – la asocieri transfrontaliere între Italia, Austria, Elveţia şi Germania şi contribuind la a genera prosperitate pentru statul italian. (În cazul lui, situaţia geografică, în proximitatea a trei ţări germanofone, a justificat şi includerea unei clauze – niciodate activate, subliniez – de autodeterminare naţională. Dar ceea ce e valabil în Alpi nu mai poate fi valabil în Carpaţi : peste 200 de km separă o regiune autonomă din centrul ţării de frontiera cu Ungaria, iar autodeterminarea – în sensul consacrat de tratatul de la Paris din 1946 pentru Tirol – ar fi o noţiune care ar depăşi şi atât realităţile, cât şi realismul. Ideea este însă alta : de a găsi, odată şi odată, un echilibru onest şi echitabil, format din autonomia personală, cea culturală-funcţională nonteritorială, şi cea teritorială care să fie oferit regiunii în cauză. 
 
2. Pentru că nu aş vrea să văd că România nu a învăţat nimic din erorile guvernelor maghiare din secolul XIX, mai intransigente cu minorităţile decât era cazul şi decât era nevoie, transformând patriotismul luminat din prima jumătate a secolului într-un naţionalism tot mai restrictiv după Ausgleich-ul de la 1867. Dacă politica faţă de slovaci, ruteni, români, saşi, sârbi (şi chiar şi cea faţă de croaţi) ar fi fost mai moderată şi mai flexibilă, dacă Ungaria s-ar fi gândit la o formulă de autonomii regionale, ar fi avut de câştigat. Trauma Trianonului – şi toată aventura din 1940-45 – nu ar mai fi existat. Chestiune de istorie alternativă. “O singură naţiune, indivizibilă şi unitară”: sună cunoscut? Nu e citat din Constituţia României, ci din legea naţionalităţilor din Ungaria (1868). Iată de ce am impresia că riscăm, sub alte forme, să fim la fel de lipsiţi de realism, azi, în Carpaţi, pe cât erau cei din Panonnia de atunci. Chiar trebuie? 
 
3. Pentru că nu se poate pleca cu Secuimea în traistă. Sub nicio formă. E un dat geografic de un determinism absolut. Nu ai situaţia geografică a Scoţiei, nici profilul ei istoric, nu eşti nici Catalonia – cu regalitatea ei aragonensă şi mallorcană niciodată uitate –, nici Aaland, nici Tirol, Aosta sau Corsica, şi nici Kosovo, Transnistria sau Găgăuzia. Este un teritoriu în enclavă (sau exclavă raportat la Ungaria), în dependenţă de întreaga realitate a unui alt stat (în speţă, cel român) cu care trebuie să conlucreze şi la care co-participă. Prin aceasta, Ţinutul Secuiesc este singular în Europa. Modelele exterioare de autonomie (revin la Tirol) nu se pot importa fără ajustări, de care trebuie să ţină cont şi cei care îl sugerează, şi cei care îl aplică. Inteligenţa şi realismul ar trebui să facă restul. 
 
4. Pentru că este imbecil – venind de la ambele părţi – să confunzi autonomia cu secesiunea, şi pe cele două cu şovinismul. Pentru că este o mizerie să vrei să cultivi în discursul şi-n imaginea publice cu rol politic doar diferenţialul antagonic, revendicativ, deprecierea mutuală, autogratularea ‘geniului naţional’ într-o Europă în care nostalgiile şi băţoşenia etnicistă au rămas apanajul celor incapabili de evoluţie. (Metternich tranşa glacial superiorităţile clamate în proaspătul val naţionalist al Europei dunărene: “Asia începe pe Rennweg”. Îi era indiferent dacă 50.000 de turci, greci, valahi, unguri, ruşi sau sârbi îşi scoteau ochii pe pretenţii şi nimicuri; pentru el erau tot barbari. Două secole mai târziu ai motive, uneori, să-i împărtăşeşti opinia...) 
Poţi crea autonomii fără să arunci în aer o ţară, fără să atingi rănile Europei de sud-est (am de două ori în minte Kosovo). Îmi aduc aminte cu cât entuziasm pusesem pe hârtie, alături de colegi din Budapesta, în toamna-iarna 1999-2000, un proiect de reconciliere româno-ungară după modelul franco-german de la Verdun din 1984, sub patronajul “PanEuropa”, care-ar fi avut loc la Ip sau la Trăznea… Ei aş!, cu cine să-l pui în practică?... 
 
5. Pentru că autonomia este în tradiţiile transilvane. Eroarea Bucureştiului – venită pe filieră de calcul strategic, dar agravată în timp – a fost să creadă că se pot tăia procustian (ca şi Budapesta etniile) vreo şase secole de istorie azvârlind peste ţara de la 1923 o constituţie care impunea un model centralizator. Să ne înţelegem: România nu este rezultatul unei constituţii ; România e un cumul, o reunire în două etape (1859-62 şi 1918-23) a patrimoniilor, tradiţiilor şi realităţilor a trei vechi monarhii, cu teritorii. populaţii, economii, societăţi şi particularităţi culturale, cu trei istorii diferite desfăşurate pe mai mult de o jumătate de mileniu; interdependente, da, dar individuale. 
 
Se poate acorda – onest – autonomie deplin instituţionalizată, calchiată pe realităţile geopolitice şi etnice ale Transilvaniei de azi; o autonomie instituibilă în etape, evolutivă, pe cât de generoasă tot pe atât de bine măsurată, punând capăt unui focar de infecţie care nu serveşte decât unor simpli râtani politici, de ambele etnii: nu românilor, nici maghiarilor, nici Europei. Când două naţiuni nu-şi pot scrie inteligent istoria, o vor face alţii pentru ele. Iar când îţi fac alţii legea, înseamnă că n-ai nici şansă, nici valoare.