DISTRIBUIE
Atunci când se recomandă recurgerea la ipoteze şi teorii, se poate obiecta că sunt teorii şi teorii. Unele păstrează legătura cu probleme efectiv trăite şi caută să le dezlege, alte teorii înlocuiesc pe nesimţite dificultăţile vieţii cu probleme de cunoaştere sau, in extremis, cu probleme imaginate.
Este adevărat că sunt teorii care maschează problemele reale în numele principiilor (vezi, de pildă, caduca invocare a identităţii doctrinare de către unele partide, în detrimentul elaborării de soluţii practice) sau după care orice problemă este demnă de a fi luată în seamă. După cum, vedem bine, în jur, există cercetări ştiinţifice efective, alături de cercetări ştiinţifice care îşi inventează tema. Am în vedere, desigur, când vorbesc de indispensabilitatea teoriei, de teorii din prima specie.
Dacă în România de astăzi, la presiunea sărăciei de sub o administraţie incompetentă, devine suspect să vorbeşti de alianţă între bancherul care recomandă “tăieri” şi teoretician, această alianţă este exploatată, în alte ţări, în formă cât se poate de pretenţioasă. Iau ca ilustrare volumul lui Roger Pol Droit şi Francois Henrot, “Le banquier et le philosophe”, (Plon, Paris, 2010), dintr-o mulţime de lucrări care caută acum să surprindă criza financiară şi economică mai în profunzime, fără a cădea în teorii nerelevante.
Dialogul dintre filosoful de la CNRS şi fostul director de la Paribas, acum asociat-gerant la Rothschild&Cie, atestă că pe terenul băncilor, în chiar deciziile directorilor, sunt de fapt alternative, unele inevitabil filosofice, după cum filosofia trebuie să se lase informată de ceea ce se petrece în finanţele societăţii dacă vrea să înţeleagă viaţa umană. În fapt, nu mai trăim în izolările de odinioară, ale unei moşii sau gospodării ce poate fi suficientă sieşi, ci depindem, în amănuntele vieţii, de realitatea monedei şi de ceea ce aceasta antrenează.
Vechea atitudine refractară a finanţistului faţă de filosofie (“e prea puţin utilă”) şi a filosofului faţă de marketizare (“este terenul pe care valorile se uniformizează în mod condamnabil”) nu mai are suport dacă finanţistul vrea să prevină crize acţionând lucid, iar filosoful vrea să preia în concepte datele reale (nu doar cele postulate drept reale) ale condiţiei umane. Ambii, finanţistul şi filosoful, sunt chemaţi să îşi dea seama că lumea s-a schimbat într-atât, încât discipline altădată reciproc opace sunt provocate să coopereze.
Cartea “Le banquier et le philosophe” pleacă de la observarea profundei schimbări a băncii ca instituţie. Nu mai este nevoie să se argumenteze – fiind fapt evident – nevoia de bănci ca parte a funcţionării unei economii: băncile sunt cele care alimentează cu resurse financiare actorii economici, încât prăbuşirea băncilor antrenează catastrofe economice. Ceea ce e, însă, de observat este împrejurarea că băncile şi-au schimbat, cu atât mai mult în epoca globalizării, funcţiile: ele nu mai sunt doar depozite, adică instituţii care primesc depunerile persoanelor fizice şi juridice, gestionează mijloace de plată, asigură creditarea de activităţi, ci au devenit investitori în format mare. Bancherul a devenit, între timp, finanţator, care caută să maximizeze profiturile. Schimbarea este majoră, iar implicaţiile sunt vaste. Prima este crearea unui rol crucial pentru “intermediari”: “ în universul imens al investiţiilor posibile, apare necesar ca intermediarii să intervină pentru a face «conexiunea» între nevoi şi capacităţile de finanţare” (p. 49). “Intermediarii” devin ei înşişi parte a realităţii economice, cu tot riscul ca să rămână, în fapt, numai o prelungire, dar să treacă în reprezentarea cetăţenilor drept realitatea însăşi.
A doua implicaţie rezidă în autonomizarea abordării matematic-statistice a economiei, odată cu investiţiile pe scară mare, până la obscurizarea realităţii economice şi la a considera corelaţiile calculabile drept ultima realitate. Investiţiile pe scară mare, cu intermediari fără frontiere, “anonimizaţi” într-un fel, sunt susţinute de “un aparat statistic şi matematic extrem de dezvoltat, care a dat tuturor operaţiilor sentimentul unei mari securităţi” (p. 68-69).
A treia implicaţie constă în producerea unei “iluzii optice”. Se operează, în consecinţă, cu referenţiali statistici dintr-o societate care a fost, între timp, înlocuită sub un aspect precis: prin multiplicarea şi combinarea surselor de creditare (“titrisation”) şi trecerea la gestiunea de “produse derivate”, nu mai avem de-a face cu realitatea unei populaţii îndatorate în condiţii de risc minim, ci cu îndatorare pe scară cvasigenerală, fără precedent, pentru eventualităţile căreia nu avem un aparat matematico-statistic adecvat. Ipoteza asumată tacit, aceea că fiecare actor este competent, raţional, integru şi prudent, nu se mai confirmă (p. 70).
A patra implicaţie este crearea unei “euforii generale” – pe fondul încrederii create de experţi în investiţiile ce se făceau, de satisfacerea momentană a intereselor băncilor la profituri, de ignorarea riscurilor obscurizate de conceptualizările şi abordările matematic-sistematic dominante – sprijinită de “cupiditatea curentă” (p. 77), care se izbeşte, odată cu criza financiară, de decepţii dureroase şi începe să dramatizeze. A cincea implicaţie este trecerea la o “lume din ce în ce mai abstractă”, susţinută mai nou de globalizare şi de accelerarea globalizării. “Creditele nu mai erau acordate de un bancher unui client, într-un dialog hrănit în cursul timpului de cunoaşterea persoanelor şi întreprinderilor, ci erau «fabricate» «în birou» cu instrumente statistice şi sisteme aşa-zise de «inteligenţă artificială»” (p. 102). Are loc o întinsă “descarnare (desincarnation)” a operaţiilor bancare, întreaga operare mutându-se în conturi şi modelări matematico-statistice, ale căror “limite intrinseci, limite ale semnificaţiei conturilor, limite de validitate a statisticilor, limite matematice ale modelelor probabiliste” (p. 103) nu mai sunt sesizate. Societatea este văzută tot mai mult în termeni de organizare formală, din care actorii, acţiunile lor, lucrurile dispar în bună măsură.
Efectul cuprinzător al schimbării funcţiilor băncii şi al implicaţiilor indicate este sciziunea care s-a creat între “raţiune (raison)” şi “rezonabil (raisonable)” (p. 24). În lumea nou-creată sunt multe lucruri “savante”, dar lipsite de “onestitate”, iar ceea ce pare “raţional” nu mai este totdeauna”. Acum, “un impresionant aparat matematic, statistic şi juridic a fost desfăşurat în fapt pentru a «fabrica» aceste «vehicule» şi a disimula realitatea creditelor subiacente, împrejurarea că ele nu puteau să fie simplu rambursate de debitorii lor...” (p. 24). S-a ajuns în situaţia în care “o raţionalitate omniprezentă se impune, în domeniile financiare mai mult decât în celelalte” (p. 83), o raţionalitate ce se dovedeşte a fi, până la urmă, în mod aparent paradoxal, crizială şi lipsită de raţiune. Ceea ce este raţional dintr-un punct de vedere nu mai este neapărat rezonabil. Această “raţionalitate” se dovedeşte a fi, în pofida impresionantului edificiu informatic ce o serveşte, “lipsită de măsură (demesurée)”. “Lipsa de măsură a raţiunii rezidă aici în convingerea ei că ar fi devenit atotputernică. Or, s-a dovedit că această hiper-raţionalitate este lipsită de rezonabilitate” (p. 83-84).
Observaţia că “raţionalitatea financiară” a devenit “lipsită de rezonabilitate”, în condiţiile amintite, nu justifică în nici un caz abandonarea economiei de piaţă, a capitalismului. Omenirea nu are vreun substitut echivalent sub aspectul capacităţii de a pune în mişcare energiile şi al capacităţii de autocorecţie (p. 118). Piaţa şi capitalismul fac posibile, desigur, “manipulări financiare” (p. 29), dar au mereu la îndemână corective, de natura unor “noi reglementări”. “Incriminările” sistemului şi actorilor nu mai dau, în orice caz, rezultate. Ceea ce e indispensabil de acum este un efort de “explicare”: “că au avut loc îmbogăţiri extravagante şi fraude extraordinare este incontestabil. Dar aşa cum nu se explică funcţionarea unui corp uman prin tumoarea canceroasă, tot astfel utilizarea mecanismelor financiare de către câţiva fraudatori sau cupizi nu permite explicarea funcţionării sistemului financiar şi a interacţiunii sale cu restul economiei” (p. 97). Mai curând este necesară “explicarea” situaţiei produse de întâlnirea a trei evoluţii – noua profilare financiară a băncilor, trecerea la o “societate abstractă” ca urmare a “descarnării” operaţiilor bancare şi financiare şi încrederea oarbă în “modelele matematice şi statistice”.
Dacă în România de astăzi, la presiunea sărăciei de sub o administraţie incompetentă, devine suspect să vorbeşti de alianţă între bancherul care recomandă “tăieri” şi teoretician, această alianţă este exploatată, în alte ţări, în formă cât se poate de pretenţioasă. Iau ca ilustrare volumul lui Roger Pol Droit şi Francois Henrot, “Le banquier et le philosophe”, (Plon, Paris, 2010), dintr-o mulţime de lucrări care caută acum să surprindă criza financiară şi economică mai în profunzime, fără a cădea în teorii nerelevante.
Dialogul dintre filosoful de la CNRS şi fostul director de la Paribas, acum asociat-gerant la Rothschild&Cie, atestă că pe terenul băncilor, în chiar deciziile directorilor, sunt de fapt alternative, unele inevitabil filosofice, după cum filosofia trebuie să se lase informată de ceea ce se petrece în finanţele societăţii dacă vrea să înţeleagă viaţa umană. În fapt, nu mai trăim în izolările de odinioară, ale unei moşii sau gospodării ce poate fi suficientă sieşi, ci depindem, în amănuntele vieţii, de realitatea monedei şi de ceea ce aceasta antrenează.
Vechea atitudine refractară a finanţistului faţă de filosofie (“e prea puţin utilă”) şi a filosofului faţă de marketizare (“este terenul pe care valorile se uniformizează în mod condamnabil”) nu mai are suport dacă finanţistul vrea să prevină crize acţionând lucid, iar filosoful vrea să preia în concepte datele reale (nu doar cele postulate drept reale) ale condiţiei umane. Ambii, finanţistul şi filosoful, sunt chemaţi să îşi dea seama că lumea s-a schimbat într-atât, încât discipline altădată reciproc opace sunt provocate să coopereze.
Cartea “Le banquier et le philosophe” pleacă de la observarea profundei schimbări a băncii ca instituţie. Nu mai este nevoie să se argumenteze – fiind fapt evident – nevoia de bănci ca parte a funcţionării unei economii: băncile sunt cele care alimentează cu resurse financiare actorii economici, încât prăbuşirea băncilor antrenează catastrofe economice. Ceea ce e, însă, de observat este împrejurarea că băncile şi-au schimbat, cu atât mai mult în epoca globalizării, funcţiile: ele nu mai sunt doar depozite, adică instituţii care primesc depunerile persoanelor fizice şi juridice, gestionează mijloace de plată, asigură creditarea de activităţi, ci au devenit investitori în format mare. Bancherul a devenit, între timp, finanţator, care caută să maximizeze profiturile. Schimbarea este majoră, iar implicaţiile sunt vaste. Prima este crearea unui rol crucial pentru “intermediari”: “ în universul imens al investiţiilor posibile, apare necesar ca intermediarii să intervină pentru a face «conexiunea» între nevoi şi capacităţile de finanţare” (p. 49). “Intermediarii” devin ei înşişi parte a realităţii economice, cu tot riscul ca să rămână, în fapt, numai o prelungire, dar să treacă în reprezentarea cetăţenilor drept realitatea însăşi.
A doua implicaţie rezidă în autonomizarea abordării matematic-statistice a economiei, odată cu investiţiile pe scară mare, până la obscurizarea realităţii economice şi la a considera corelaţiile calculabile drept ultima realitate. Investiţiile pe scară mare, cu intermediari fără frontiere, “anonimizaţi” într-un fel, sunt susţinute de “un aparat statistic şi matematic extrem de dezvoltat, care a dat tuturor operaţiilor sentimentul unei mari securităţi” (p. 68-69).
A treia implicaţie constă în producerea unei “iluzii optice”. Se operează, în consecinţă, cu referenţiali statistici dintr-o societate care a fost, între timp, înlocuită sub un aspect precis: prin multiplicarea şi combinarea surselor de creditare (“titrisation”) şi trecerea la gestiunea de “produse derivate”, nu mai avem de-a face cu realitatea unei populaţii îndatorate în condiţii de risc minim, ci cu îndatorare pe scară cvasigenerală, fără precedent, pentru eventualităţile căreia nu avem un aparat matematico-statistic adecvat. Ipoteza asumată tacit, aceea că fiecare actor este competent, raţional, integru şi prudent, nu se mai confirmă (p. 70).
A patra implicaţie este crearea unei “euforii generale” – pe fondul încrederii create de experţi în investiţiile ce se făceau, de satisfacerea momentană a intereselor băncilor la profituri, de ignorarea riscurilor obscurizate de conceptualizările şi abordările matematic-sistematic dominante – sprijinită de “cupiditatea curentă” (p. 77), care se izbeşte, odată cu criza financiară, de decepţii dureroase şi începe să dramatizeze. A cincea implicaţie este trecerea la o “lume din ce în ce mai abstractă”, susţinută mai nou de globalizare şi de accelerarea globalizării. “Creditele nu mai erau acordate de un bancher unui client, într-un dialog hrănit în cursul timpului de cunoaşterea persoanelor şi întreprinderilor, ci erau «fabricate» «în birou» cu instrumente statistice şi sisteme aşa-zise de «inteligenţă artificială»” (p. 102). Are loc o întinsă “descarnare (desincarnation)” a operaţiilor bancare, întreaga operare mutându-se în conturi şi modelări matematico-statistice, ale căror “limite intrinseci, limite ale semnificaţiei conturilor, limite de validitate a statisticilor, limite matematice ale modelelor probabiliste” (p. 103) nu mai sunt sesizate. Societatea este văzută tot mai mult în termeni de organizare formală, din care actorii, acţiunile lor, lucrurile dispar în bună măsură.
Efectul cuprinzător al schimbării funcţiilor băncii şi al implicaţiilor indicate este sciziunea care s-a creat între “raţiune (raison)” şi “rezonabil (raisonable)” (p. 24). În lumea nou-creată sunt multe lucruri “savante”, dar lipsite de “onestitate”, iar ceea ce pare “raţional” nu mai este totdeauna”. Acum, “un impresionant aparat matematic, statistic şi juridic a fost desfăşurat în fapt pentru a «fabrica» aceste «vehicule» şi a disimula realitatea creditelor subiacente, împrejurarea că ele nu puteau să fie simplu rambursate de debitorii lor...” (p. 24). S-a ajuns în situaţia în care “o raţionalitate omniprezentă se impune, în domeniile financiare mai mult decât în celelalte” (p. 83), o raţionalitate ce se dovedeşte a fi, până la urmă, în mod aparent paradoxal, crizială şi lipsită de raţiune. Ceea ce este raţional dintr-un punct de vedere nu mai este neapărat rezonabil. Această “raţionalitate” se dovedeşte a fi, în pofida impresionantului edificiu informatic ce o serveşte, “lipsită de măsură (demesurée)”. “Lipsa de măsură a raţiunii rezidă aici în convingerea ei că ar fi devenit atotputernică. Or, s-a dovedit că această hiper-raţionalitate este lipsită de rezonabilitate” (p. 83-84).
Observaţia că “raţionalitatea financiară” a devenit “lipsită de rezonabilitate”, în condiţiile amintite, nu justifică în nici un caz abandonarea economiei de piaţă, a capitalismului. Omenirea nu are vreun substitut echivalent sub aspectul capacităţii de a pune în mişcare energiile şi al capacităţii de autocorecţie (p. 118). Piaţa şi capitalismul fac posibile, desigur, “manipulări financiare” (p. 29), dar au mereu la îndemână corective, de natura unor “noi reglementări”. “Incriminările” sistemului şi actorilor nu mai dau, în orice caz, rezultate. Ceea ce e indispensabil de acum este un efort de “explicare”: “că au avut loc îmbogăţiri extravagante şi fraude extraordinare este incontestabil. Dar aşa cum nu se explică funcţionarea unui corp uman prin tumoarea canceroasă, tot astfel utilizarea mecanismelor financiare de către câţiva fraudatori sau cupizi nu permite explicarea funcţionării sistemului financiar şi a interacţiunii sale cu restul economiei” (p. 97). Mai curând este necesară “explicarea” situaţiei produse de întâlnirea a trei evoluţii – noua profilare financiară a băncilor, trecerea la o “societate abstractă” ca urmare a “descarnării” operaţiilor bancare şi financiare şi încrederea oarbă în “modelele matematice şi statistice”.
DISTRIBUIE
Comenteaza
